Memoria comunismului by Jasna Koteska (written 2008, tr. 2010) - in Romanian


Jovan Koteski, Jasna Koteska
December 2000
Trio
2007

Published by: Goethe.de (link)
Translated from Macedonian into Romanian by Aralei Ciora.
An excerpt from the book Communist Intimacy (2008)




Memoria comunismului
Jasna Koteska

Un eseu al autoarei macedonene Jasna Koteska Simpraga în traducerea Aralei Ciora.


Numere de comparat

Jovan Koteski
Numere de comparat
Copiilor mei Vasil şi Jasna

Când eram la închisoare
numărul meu de deţinut era: 6412.

În „Iliada” lui Homer
versul 6412 sună astfel:
„Acum pentru tatăl vostru voi
veţi plăti cumplita greşeală“.

Uneori lucrurile
în timp şi în spaţiu
rimează şi fără să vrem.
Ce putem să facem.

(din culegerea „Focul viu“, 1990)

Timp de mulţi ani, am citit aceste versuri ale tatălui meu ca pe o greşeală. Dosarul tatălui meu se ţinuse sub numărul 5622, ceea ce însemna că numărul 6412 nu putea nicidecum să fie exact. Când am publicat pentru prima dată analiza dosarului său „Jovan Koteski. Dosarul 5622“ într-o revistă, numărul dosarului a rămas în titlu, probabil ca o încercare inconştientă de-a mea de a evita chemarea la dialogul homerian, fatal, pe care îl anunţau aceste versuri.

Ceea ce pentru mine era o „eliberare“, însemna în acelaşi timp că tatăl meu, de cealaltă parte, ar fi trebuit să accepte doar acel răspuns pe care eu l-aş fi putut da. Dar când am scris această carte, deodată am înţeles că numărul de care vorbeşte tatăl meu nu se referă la dosar, ci la închisoare. Acela a fost momentul în care, invers, eu pentru prima dată a trebuit să accept ultimul vers al poeziei ca fiind singurul posibil.

Despre emoţiile care au rămas într-un autobuz

Tatăl meu a fost poet. Mai târziu mi s-a spus că o astfel de profesie nu există. Tatăl meu era dragostea, bucuria şi mândria mea. Totuşi, nu există stradă a copilăriei mele pe care să nu o urăsc. Acum locuiesc în partea cealaltă a oraşului şi fiecare drum în Karpoš 4 mă deprimă. Nu am trecut pe nicio stradă a copilăriei mele, ţinută de mână de tata, fără ca tata să nu mă oblige să ne întoarcem de trei ori înapoi. Dacă nu mă obliga el pe mine, îl obligam eu pe el. Eram părinte şi copil şi eram aliaţi. Dar aceasta nu este o biografie a tatălui meu. Dintre toţi oamenii de pe această planetă, pe părinţii noştri îi cunoaştem cel mai puţin, aceasta e dialectica aceea hegeliană şi ar fi o ticăloşie să se susţină contrariul. Tatăl meu, doamne-ajută, măcar în moarte şi-a găsit libertatea. De toţi, chiar şi de copiii săi. Tatăl meu a vrut să rămână în memorie prin poeziile sale. Acelea sunt biografia sa.

Aceste câteva rânduri îmi aparţin. Pe tatăl meu l-au arestat în aceeaşi dimineaţă în care am pornit spre liceul cu denumirea fatală de „Josip Broz Tito”. Am depus documentele împreună cu prietenele mele, toate aveam aceleaşi note de zece, spre deosebire de celelalte, eu aveam şi multe diplome. Spre deosebire de celelalte, eu nu eram trecută pe listă, adică eram, dar sub linie. La 2 septembrie 1985, la ora 6 dimineaţa, în timp ce mă trimitea la prima mea oră de şcoală, cu mai puţin de o oră înainte de a fi arestat, tatăl meu mă consola că sigur s-a făcut vreo greşeală, că e imposibil să fi fost omisă, că sigur mă vor primi. Şi într-adevăr, eram ştearsă cu stiloul de pe lista de sub linie şi adăugată deasupra liniei. M-am întors acasă alergând ca să-i comunic vestea bună tatălui meu. Dar tatăl meu nu mai era acasă. Eram cel de-al 35-lea elev într-o clasă care reunea 30. Atunci nu am considerat că fac parte dintr-un surplus, ca şi ceilalţi patru. Niciodată nu am aflat din ce alte păcate era format grupul nostru de cinci apostaţi. În anii mei de liceu care au urmat am adus liceului multe diplome. În anii care au urmat, am uitat că odată uitaseră să mă primească. Şi niciodată nu m-am gândit că numele meu fusese adăugat pe listă de cei din UDBA. 1 Rezultă astfel că tot ceea ce ştiu le datorez lor. De aceea e logic să le dedic lor această carte.

Liceul nostru avea ore de practică la fabrica „Uzina Metalurgică Tito”. Acolo am făcut cunoştinţă cu procesul muncii socialiste. Fabrica se afla în apropiere de Hipodromul din Skopje. În timp ce alţii se organizau să meargă să se uite la cai, eu rămâneam cu clasa muncitoare. De caii Hipodromului se îngijeau la vremea aceea deţinuţii din închisoarea Idrizovo. Îmi era teamă că dacă pe lângă cai îl voi zări pe tatăl meu, nu voi şti ce am voie să fac. O dată, în biblioteca şcolii, bibliotecarul mi-a şoptit că tatăl meu este un mare om. În scrisoarea pe acea lună către tatăl meu, am scris că bibliotecarul îi transmite salutări şi a spus despre el că e un mare om. Tata m-a rugat ca în scrisorile mele să nu mai pomenesc de nici un nume, că nu avem voie să le facem rău oamenilor. Scrisorile mele au devenit şi mai reci, dacă acest lucru se mai putea.

Cei ce spun că îşi amintesc traumele lor mint. Când eşti traumatizat, construieşti lumi paralele. În timp ce ne hurducăiam prin autobuzul supraaglomerat spre Idrizovo, întotdeauna îmi închipuiam una şi aceeaşi scenă. Cum îmi plimb câinele, pe care nu-l aveam, prin parcul orăşenesc. Întotdeauna aceeaşi scenă, întotdeauna acelaşi câine. În cantina din faţă de la Idrizovo aşteptam ore întregi şi priveam spre poarta principală; vizitatorii erau ori foarte gălăgioşi ori foarte tăcuţi; între noi nu existau nici un fel de neînţelegeri. Ne introduceau într-o sală mare pe care o numeam „sufrageria”, şi cu toate că sufrageriile sunt intime, aici nimic nu era personal. Întotdeauna ne aşezam la masa „noastră”, în stânga bufetului, la care se vindeau aceleaşi cinci produse care se vindeau şi în cantină, întotdeauna aceeaşi masă, întotdeauna aceleaşi cinci produse. Tata ieşea primul, ceea ce era mare lucru raportat la deţinuţii de gabarit care se înghesuiau în spatele lui. După ce se aşeza la masa noastră, nu vorbea nici mult, nici cu voce tare. În stânga noastră întotdeauna se plimba un poliţist, care în spiritul lui Lenin se numea atuncea miliţian. Apoi cu acelaşi autobuz ne întorceam acasă. Mă lipeam de sticla geamului şi cu ochii deschişi îmi priveam câinele din parc. Trebuie să recunosc, parcul orăşenesc îmi provoacă greaţă şi în ziua de azi.

Când am început să studiez dosarul tatălui meu, eram condusă de o necesitate cu totul urgentă, personală. Nu simţeam nevoia să aflu cine erau cei ce l-au spionat pe tata, nici de ce l-au spionat; nu eram condusă de nevoia de a înţelege cursul marii istorii; nu doream să disec logica sistemului comunist iugoslav, iar cea a versiunii sale de provincie, a comunismului macedonean, şi mai puţin. Acestea au venit mai târziu când emoţiile s-au eliberat de tot ceea ce făcea, sau ar fi putut încă să facă diferenţa. Pe ele trebuia să le las într-o staţie ca să pot să continui. Noi atunci, ştiţi, nici nu prea aveam multe staţii la care opreau autobuzele noastre...
Doream ca pentru mine, personal, să mă împac cu trecutul familiei mele. Simţeam că am pierdut ceva în trecut, simţeam o durere nerecunoscută. Închipuiţi-vă timp de un moment cum trăieşte un om cu povara unei dureri pe care nu poate să o manifeste public. Momentul de început pentru mine a fost când am citit cartea „Revendicarea Antigonei” (2000) de Judith Butler. Ultimul pasaj din primul capitol suna astfel: „Antigona refuză să se supună oricărei legi care nu recunoaşte public durerea ei, şi cu aceasta anticipează situaţiile celor cu o durere nemanifestată public – ceea ce ştiu bine, de exemplu, cei bolnavi de SIDA. La ce fel de moarte din timpul vieţii sunt condamnaţi aceşti oameni?“2Ştiind că numărul total de dosare personale comuniste din Macedonia depăşeşte 15.000, am început să număr copiii şi rudele celor persecutaţi în perioada comunistă şi să mă întreb: Unde sunt aceşti oameni astăzi? Ce fac acum? Ce fac cu durerea lor?

O dată, în ziua când se împlinea un an de la moartea tatălui meu, în 2002, la comemorare, cea mai bună prietenă a mea m-a întrebat în cimitirul din satul natal al tatălui meu, Prisvojani: „Noi toţi am plâns, tu de ce nu ai plâns?“ Am răspuns: „Dacă încep acum să plâng în public, nu o să mă pot opri niciodată.“

O dată, mult mai târziu, mi-a căzut în mâini cartea lui Victor Erofeev „Bunul Stalin” (2004). Erofeev e un copil al nomenclaturii, dintre beizadelele de sub protecţia Kremlinului, bunica sa odată i s-a plâns mamei că a vomitat copilul de la prea mult caviar. La noi nimeni nu a scris niciodată o astfel de carte, copiii de pe Dedinje, Pantovcak şi Vodno3 făceau Rock-n Roll, filme „noir” (lor le era permis) şi au adus din India budismul cu care trăiau „avangardist“. Această legătură sadomasochistă dintre artă şi ideologie s-a terminat în final prin faptul că cea mai mare parte dintre aceşti copii au virat „mult prea la dreapta ca să-şi amintească de copilăria lor“. În „Bunul Stalin“ se descrie cum ieşirile literare ale tânărului Erofeev l-au împiedicat pe Bătrânul Erofeev, aflat în apogeul carierei sale, să devină ministrul-adjunct de interne al lui Gromâko. Erofeev conchide: „Oare eu să condamn celebrităţile secolului 20? Păi dacă exista doar un glonte mai puţin, doar un cuptor de crematoriu mai puţin, nici eu nu eram pe lumea aceasta.“4 Şi este exact faptul că ei, pe toţi dracii, dintotdeauna au o poveste mai interesantă decât „a noastră“. Noi provenim din pleava societăţii, dintre cei excluşi. „Ei“ s-au născut ca eroi, din sângele tuturor celor care au căzut pe altarul vieţilor lor.

Biografii – dorinţe

Cuvintele nu aduc bogăţia din vârful şi nici pe cea din adâncurile
munţilor. Cu toate acestea, există o amintire vie care mută bogăţia
precum o mână care mângâie – prin toate lucrurile demne de
a fi amintite. Aceste amintiri nu pot fi scrise de către o
mână neîndemânatică şi cu o unealtă grosolană…
Kafka

Biografiile. Biografiile sunt dorinţe, cel mai adesea dorinţe de a se păstra, de a se menţine amintirea platonică despre omul care face obiectul biografiei. Până şi în cele mai seci biografii există o ambiţie ascunsă, dar megalomană (recongnoscibilă măcar într-un singur detaliu trivial) de a surprinde ceva de dincolo, unde omul care e obiectul biografiei a cântat, a sărutat, a gândit, a dansat, a creat, a trăit, ambiţia de a-l întâlni în acel cântec, acea sărutare, acel gând, acel dans, acea creaţie, acea trăire…

Şi totuşi, nu toate întâlnirile biografice sunt la fel, există cel puţin două tipuri de dorinţe legate de dorinţa de a se rememora o viaţă... Primul tip de dorinţe sunt întâlnirile care au pornit să se salute, conduse de nevoia unei atingeri deja imposibile cu cel care nu mai este, acestea sunt întâlniri ca un salut, întâlniri în căutarea unui miros comun care se amestecă. А, cel de-al doilea tip. Cel de-al doilea tip este reprezentat de dorinţe de repetare cu tărie a unei certitudini, întâlniri ca o dorinţă groaznică de rememorare, de reproducere a primei imagini a omului care face obiectul biografiei, nevoia de a se prinde şi de a se îngheţa motivul său, mişcarea sa; dorinţa de a se atinge acel detaliu invizibil prin intermediul căruia se va deschide, se va desface tot din viaţa sa, tot ce poate să le fie (şi tocmai pentru că poate – tocmai de aceea le va şi fi) servit hienelor oraşului, dorinţa de a se înşfăca totul "până la reziduu" dintr-o viaţă de om, pentru ca apoi acel reziduu reconstituit cu tărie să devină condiţie pentru demascare, pedeapsă şi ucidere.

În orice caz, cele două tipuri de întâlniri biografice sunt scrieri, aceste scrieri sunt alcătuite din cuvinte, din cuvinte care străpung hârtia nevinovată, îi distrug suprafaţa lunecoasă, dispoziţia ei de a primi întotdeauna scrisul. Dar tocmai din cauza acestei străpungeri este importantă mâna care scrie, mâna care pătrunde prin hârtie. De aceea e importantă dorinţa care pune în mişcare căutarea trecutului pierdut, a memoriei unei vieţi, a amintirii. Biografia, aşa cum am spus, este alcătuită din cuvinte. Aceste cuvinte sunt aici ca să aducă aminte. Dar cum pot cuvintele oare să aducă aminte?

Biografia ca scenă a istoriei, şi îndeosebi a istoriei literare, biografia literară ca amintire a istoriei literare, trebuie întotdeauna să fie o scriere gingaşă, o scriere care mângâie, o scriere care nu a pornit spre dorinţa de a cimenta, de a ucide şi de distruge. Biografia nu poate să se manifeste prin reproducere – orice acceptare (care împreună cu misterul formează o viaţă de om) e posibilă doar în mod simbolic, doar în lipsă, in absentia, doar când biografia însăşi se va opri în pragul intrării într-o viaţă străină, şi în prag va hotărî să-şi pună stavilă...

Biografiile-enciclopedii

E târziu pentru ultimul cuvânt, vă spun,
vorbesc aproape de la capăt primul,
nu am fost pe scena pentru care mă acuzaţi
eu însumi am fost scena însângerată!
Evtuşenko

Deci, există cel puţin două tipuri de biografii. Şi în mod cert, există cel de-al treilea tip, cele mai frecvente biografii – acelea care sunt mai mult sau mai puţin constituite din date. Datele despre Jovan Koteski strânse din diverse enciclopedii – iată ce se află în ele:

Jovan Koteski (1932-2001) este un poet care aparţine aşa-numitei a treia generaţii de scriitori macedoneni, care a apărut în anii 1950. S-a născut în satul Prisvojani, Struško, ca cel de-al patrulea din cei cinci copii ai Petkanei şi ai lui Vasil Koteski. Copilăria şi-a petrecut-o ca cioban, păzind animalele altora. În 1946 se înscrie la Liceul din Ohrid, locuieşte la internat. În 1948, tatăl său, care lucrează ca şi cofetar la Bratislava, în Slovacia, este închis de către Informbiroul slovac şi condamnat la 9 ani de temniţă. Motivul este că serviciile secrete slovace au găsit o poză a lui Iosip Broz Tito în locuinţa bunicului meu din Bratislava, a aceluiaşi Mareşal în numele căruia, pentru ca ironia să fie mai mare, tatăl meu a fost condamnat de multe ori mai târziu. Jovan Koteski s-a întîlnit cu tatăl său doar de două ori în viaţă, prima dată la şapte ani, iar ce-a de-a doua oară la 26 de ani. Despre ce-a de-a doua întâlnire din anul 1958 Jovan Koteski scrie mai târziu: La întoarcere, a venit la una din mătuşile mele, iar aceasta l-a adus în magherniţa mea, unde stăteam cu chirie ca student. Către seară, când m-am întors de la facultate, în cameră văd – un oaspete. Şi iată îmbrăţişarea unei vieţi pustii şi pline de greutăţi.

Jovan Koteski a fost arestat prima dată în anul 1948 când avea 16 ani, probabil pentru că în acelaşi an tatăl său a fost arestat în Slovacia. Este cunoscut faptul că serviciile secrete iugoslave colaborau cu serviciile secrete ale celorlaltor ţări comuniste. Koteski le-a devenit suspect Serviciilor conform logicii comuniste care spune că dacă tatăl tău este suspect înseamnă că şi tu eşti suspect. În anul 1950 Jovan Koteski e arestat a doua oară şi de data aceasta este condamnat la trei ani de închisoare pentru un delict verbal împotriva lui Tito, dar este eliberat câteva zile mai târziu. A treia oară este arestat în anul 1952 în timpul unei acţiuni a tineretului din Mavrovo, a patra oară în 1954, ş.a.m.d., iar dosarul de poliţie sub numele de cod “Intimistul“ sub care a fost ţinut de UDBA, nu a fost deschis oficial până în anul 1961.

În anul 1954 se mută la Skopje, începe studii de literatură, pe care nu le termină niciodată. Trei decenii lucrează ca jurnalist la Radio Skopje. În anul 1958 îi apar culegerile de poezii: “Pământ şi pasiune” şi “Surâsul de dinainte de zori”, urmând: "Timpuri grele" (1963), „Greutate” (1965), "Cenuşă" (1966), “Umbre” (1972), “Porţi verzi” (1975), “Heracleea” (1978), „Măcelul” (1981), “Veghe şi vise” (1982), “Candelabrul” (1983), “Fructe” şi “Act de proprietate” (1985), "Focul viu" (1990), "Tocila soarelui" (1990), "Fiori" (1991), "Şoricelul cu ocheanul" (poezie pentru copii, 1991), "Luceafărul" (1992), "Timpuri grele" (1992), "Leagănul" (1994), "Singurătate" (1994), "Sărbătoare" (ediţie bibliofilă în manuscris, 1995), "Căutătorul" (poem, 1995), "Gratii" (1996), "Zestre" (1997), “Surpare” (1998), "Distrugere" (1999), "Muşuroaie de cârtiţă" (2000).

La 2 septembrie 1985 a fost arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. Acuzarea îl învinuia de activitate ilegală în scopul subminării Federaţiei Iugoslave şi pentru crearea unui stat macedonean independent, ceea ce în fapt s-a întâmplat şapte ani mai târziu. Aparţine ultimului grup de deţinuţi politici-intelectuali din fosta federaţie iugoslavă. Procesul lui Jovan Koteski a avut loc în şedinţă secretă, fără accesul publicului. Unul dintre acuzatori a cerut pentru tatăl meu o condamnare de 20 de ani.

Cel mai puternic impuls pentru eliberarea sa din închisoare l-a dat scriitorilor macedoneni (impuls pentru o acţiune, care, de altfel, nu a avut niciodată loc) în cursul anului 1986 poetul american Allen Ginsberg, care deţinea atunci calitatea de preşedinte al Comisiei pentru protecţia drepturilor scriitorilor şi jurnaliştilor în Centrul mondial PEN, şi care în anul respectiv a participat la Serile de poezie de la Struga în calitate de câştigător al Cununei de aur. La intervenţia Centrului PEN iugoslav (cu sediul la Zagreb), în iulie 1987, după doi ani neîncheiaţi de închisoare, Koteski este eliberat. Cele mai mari merite în eliberarea sa le are scriitorul francofon, vicepreşedintele de atunci al Centrului mondial PEN şi preşedinte al Clubului PEN croat, Predrag Matvejević, care a organizat împreună cu scriitori de renume mondial o petiţie pentru eliberarea sa din închisoare, şi care în anii 1990 a căzut el însuşi în dizgraţia regimului naţionalist al lui Franjo Tudjman din Croaţia. Prin scrisori către Tribunalul din Skopje şi către Tribunalul Federal al Iugoslaviei din Belgrad, Matvejević reuşeşte să obţină revizuirea condamnării lui Koteski şi eliberarea imediată a acestuia în iulie 1987. Koteski este angajat ca bibliotecar la o mică bibliotecă în apropiere de locuinţa sa, unde a lucrat până la pensie. Călătoreşte în Croaţia şi se întâlneşte cu Matvejevic.

Ultimul deceniu al vieţii Koteski l-a petrecut într-o relativă izolare în casa sa din Skopje, suferind de paranoia. În noiembrie 2000, cu şapte luni înainte de moartea sa, reuşeşte să vadă selecţii din dosarul său. Din cele peste 300 de pagini rezultă că a fost obiect de cercetare în cursul a cel puţin 40 de ani de viaţă. Ultimul document din dosarul tatălui meu este din anul 1988, dar nu avem nici un motiv să credem că urmărirea nu a durat până în 1990. Dacă (pe drept sau nu) considerăm că urmărirea tatălui meu a încetat în anul 1990, atunci urmărirea a durat 42 de ani. Dacă a continuat (cu întreruperi) până la moartea sa, atunci tata a făcut obiectul urmăririi de către poliţia secretă timp de 53 de ani, nici mai mult, nici mai puţin. Moare la 12 iulie 2001 la Skopje, în cercul familiei sale restrânse.

Biografiile „unui unu“
Oblivium, este ceea ce şterge.
Ce anume? Semnificantul ca atare.
Lacan

Apoi există acele biografii care nu sunt biografii; biografii alcătuite din amintiri instinctive, acelea în care te-ai constituit ca „un unu“ (primul semnificant că, de exemplu, am îndrăgit un animal), şi apoi există „un două“, când mă poziţionez acolo unde este suma, nu la nivelul lui „unu” ci la nivelul „unui două”. Unde deja începe să funcţioneze ceea ce este scrierea care străpunge nevinovăţia hârtiei…

În locul acela unde este „un unu“, locul meu, al copilului său, există nişte fragmente de amintiri, izolate, introiecţii care (deja) adăpostesc toate sensurile şi toată munca asupra reconstrucţiei. În acel loc se poate vedea cum mă privesc, dar nu mai pot să văd. Acela este locul care vorbeşte dintr-un punct care nu mai poate să-şi amintească. Acela este locul pierderii, unde se produce schimbarea fantasmelor cu realitatea, ceva ireductibil, ceva care poate funcţionează ca şi acel semnificant iniţial reprimat. Deci, din locul acela al „unui unu” iată câteva amintiri.

Tatăl meu, şi acela e omul desemnat în Enciclopedii cu numele de Jovan Koteski, îi citeşte copilului său poezia „Doi marinari la ţărm” de Lorca. Şi îi tălmăceşte poezia, explicându-i că aceştia nu sunt doi, ci unul şi acelaşi marinar, dar unul din el continuă să străbată cu corabia toate mările lumii, iar celălalt din el a rămas într-un port din Asia la femeia pe care o va iubi toată viaţa.

Ce-a de-a doua amintire, alt fragment. Tata a cumpărat un tablou. Pe el este o vază cu trei flori, în stilul lui Picasso. Trei mâini ţin vaza. "Nu-i nimic de capul tabloului, pot să desenez unul mai frumos", spun, iar eu sunt copil. Tata zâmbeşte, spune să iau o hârtie şi să încerc. Mă duc în cameră şi desenez acelaşi tablou din amintire. Ii arăt foaia, tata îmi spune că am desenat acelaşi tablou. "Dar mai frumos." "Da (zâmbet), dar toată treaba nu e să desenezi acelaşi tablou, ci să desenezi tabloul tău, aşa cum pictorul l-a pictat pe al său"…

A treia: tata sună în vinerea aceea la uşă. Este deja al doilea an de când nimeni nu ne mai sună la uşă. Sunatul este o mişcare de ameninţare,… în închisoarea de dincoace de închisoare... În vinerea aceea, am deschis uşa şi m-am uitat la tata, întors neanunţat din arest, eliberat de urgenţă, în dimineaţa aceea, în haine de puşcăriaş, n-a ajuns să le dezbrace, tot ce a gândit în acel moment, în acea dimineaţă, a fost că trebuie să ajungă mai repede acasă. Nu înţeleg că între timp în locul marii mele iubiri s-a născut o mare şi agasantă ură. Primul meu impuls este să îi închid uşa în faţă. Pentru ca toţi să continuăm să trăim în închisori, fiecare într-a lui. Nu înţeleg că, dacă ar fi ştiut să mă iubească un pic mai puţin, dacă aş fi ştiut doar un pic mai mult să înţeleg ceea ce ni s-a întâmplat, nu ar fi trebuit să îl urăsc atâta cât l-am urât din momentul în care a dispărut. Orice dragoste devine autosuficientă. Dragostea din timpurile sistemelor sângeroase, la fel. Nu eşti pregătit pentru pierdere. Eu nu am fost...

Ce-a de-a patra amintire: tata în casa care se dărâmă de nevoi şi foame. Tata în 1994, se întoarce de la lucru şi din obişnuinţă întreabă dacă l-a căutat cineva. Nimeni?

A cincea: Fratele meu şi-a dat examenul de absolvire, acum e licenţiat în fizică nucleară. Tata beat iese din casă cu lucrarea de diplomă a fratelui meu să caute bani, fratele meu trebuie să se întoarcă la Belgrad, va lucra la Institutul de Fizică Nucleară de la Vinča, e şi un reactor nuclear stins acolo. Tata se întoarce şi aruncă 400 de mărci pe masă. Se clatină. "Şedeam într-un grup de oameni tineri, oameni de afaceri, Jasna. Unul din generaţia mea şede acolo...îmi strigă, băi Jone nu te fă de râs, vino măcar cu mine, nu sta la masă cu copiii… Şi apoi a văzut, şi când a scos copilul ăla să numere, … 100, 200, 300, 400,… l-am oprit; destul, i-am zis, o să ţi-i dau înapoi, iar el mie: Unchiule Jonče, dacă mi-i dai înapoi, o să te bat. Dar eu o să i-i dau înapoi şi de asta îi strig, bate-mă, dar eu o să ţi-i număr în mână cum faci tu acuma”. Se clatină cu caietul albastru "Lucrare de diplomă, candidat: Vasil Koteski, Facultatea de fizică, 1994", se aşează pe un vraf de cărţi, vraful se prăbuşeşte, dar tata încă mai strânge caietul „Lucrare de diplomă”….

A şasea: Procesul morţii lente. Un om, cu care fac cunoştinţă din întâmplare la o conferinţă, mă solicită pentru un proiect oarecare. Nu avem bani şi lucrez orice. Timp de câteva luni mă tot convinge să merg la Budapesta unde predă, mă înscrie la universitatea lui, mă primeşte să locuiesc cu familia lui, îmi deschide porţile bibliotecii lui, mi-l dă pe Foucault şi disidenţii ruşi, citesc tot ce nu are nicio legătură cu studiile mele. Evit să mă întorc la Skopje, chiar şi pentru vacanţă, oraşul îmi inspiră aceeaşi greaţă ca şi atunci când am fugit din el. Cu câteva zile înainte de sfârşitul acelor studii, profesorul îmi arată dosarul gros al bunicului său. Profesorul meu este, în esenţă, nepotul unuia dintre principalii codoşi comunişti ai Ungariei. Acesta e felul lui de a-şi plăti datoria. După mine, în casă s-a mutat o fată care fugea din Belgradul lui Milošević. Şi ea trăia fără bani, şi ea citea cărţile pe care i le dădea profesorul nostru… Ne-a ajutat să găsim un vocabular cu care să ştim să ne explicăm lucrurile care se petrec în timpul nostru istoric… În ultima dimineaţă, în trenul de la Budapesta la Skopje, pentru prima dată după mulţi ani am simţit o fericire nemăsurată că mă întorc acasă, cu un veac întreg înapoi la tatăl meu. Da, era copilul unui fost codoş comunist.

Tata, cu o zi înainte de a muri. "Această casă nu e casă. Şi ne-am străduit. Uite, mama ta a pus aici un tablou, şi aici flori, şi rafturile acestea. Minunat. Dar asta nu este casă. O să mă înţelegi, nu? Fiecare trebuie să meargă acasă. Eu acum trebuie să merg acasă...”

Biografiile „prietenilor”

Voi vreţi să cântaţi la mine, vreţi să aflaţi cheia mea, vreţi să-mi smulgeţi din inimă taina; aţi vrea să răsun de la tonul cel mai de jos şi până în vârful gamei mele. Şi iată acest mic instrument în care este o voce minunată şi tonalităţi vaste, dar totuşi voi nu puteţi să-l obligaţi să vorbească! La toţi dracii, credeţi că la mine se poate cânta mai uşor decât la un flaut? Puneţi-mi numele oricărui instrument; puteţi să mă atingeţi, dar nu puteţi cânta la mine.
Shakespeare

Şi apoi, desigur, există biografiile sigure. Acelea de obicei le scriu aceia care îţi zâmbesc şi ţin cuţitul la spate. Prietenii tăi, poeţii şi scriitorii macedoneni ….

Când în noiembrie 2000 tatăl meu mi-a arătat pentru prima dată dosarul, era cu doar câteva luni înainte de a muri. Atâta timp am avut, timpul pentru împăcare. Unii dintre noi, copiii de deţinuţi politici, nu au nici atâta noroc. Primul lucru pe care mi l-a arătat a fost rubrica: "Colaborare cu organele de Afaceri Interne: nu a avut!" Iar apoi le-a citit pe acelea 300 (din nu se ştie câte) pagini, pe care i-au permis să le vadă din dosarul său şi să le aibă, cu doar câteva nume, cu jumătate din pagini şterse cu markerul, ca să constate ceea ce a ştiut o viaţă întreagă. Că cel puţin 42 din viaţa sa de 69 de ani a fost urmărit. Şi apoi am înţeles că paranoia nu era paranoia, că frica nu era un lux iraţional, ci o stare superioară de conştienţă. Şi apoi citeşti, te doare, dar măcar ştii că nu eşti nebun.

Când tatăl meu a ieşit din închisoare, i s-a întâmplat să-i întoarcă spatele cei mai buni prieteni, decanii literaturii noastre, cei ale căror opere constituiau lectura noastră şcolară. Acelaşi lucru i s-a întâmplat întregii mele familii. Înţelegem, le era greu, nu ştiau cum să salute fără să-şi dăuneze. Îi înţelegem, dar să ne înţelegem, niciodată nu îi va înţelege poetul şi copilul din tatăl meu, deoarece pentru acel copil, aceste mecanisme nu pot fi înţelese. Şi în numele acelui copil care nu i-a înţeles, în numele tatălui meu care nu mai este, am doar un lucru să le transmit, prin intermediul textului rapperului croat Edo Maajka: Futu-vă mama voastră...

Când tatăl meu mi-a lăsat dosarul, la început întrebarea de bază pe care o aveam nu era cine, cum şi de ce, ci o întrebare de cu totul altă natură, o întrebare de infrastructură. Cum arăta concret această maşinerie? Cine a dactilografiat pagina asta? Cum o chema pe dactilografa aceea? Cine a făcut greşeala asta de tipar? Oare această scăpare e un semn minim de sănătate? Cine l-a ascultat pe fratele meu în timp ce îşi stabilea antrenamentul de atletism? Ce rost avea informaţia asta? Merita? Cum îl chema pe telefonist? Oare când transmitea „informaţia” acel turnător concret, scriitorul, cel ale cărui opere le citeam ca lectură obligatorie, avea sentimentul că face ceva util? Cum arăta „informatorul”? Ce a mâncat în dimineaţa aceea? Cu ce cuvinte şi-a trimis copiii la şcoală? Oare cu banii pe care îi primea pentru activitatea sa clandestină, a făcut din copiii săi oameni fericiţi şi buni? Deoarece, dacă aşa a făcut, măcar asta e un fel de consolare cosmică.

Tot mai târziu, în timp ce aştepţi autobuzul, deodată îţi vine şi o întrebare personală. Mie mi s-a întâmplat autobuzul acesta într-o dimineaţă. Când mi-a devenit clar că aparatul acela de ascultare a fost instalat la noi acasă în perioada când i-am spus primul alo primei mele simpatii. El a fost un secret pentru toate prietenele mele, dar nu şi pentru structura statală. Dacă aş avea de ales, nu mi-aş fi dorit să fie aşa. Dacă fratele meu ar fi avut de ales, nu ar fi vrut să fie aşa. Dar vedeţi, noi nu am avut de ales.

Acestea sunt lucruri fundamentale şi sunt foarte importante. Nu se poate urmări o naţiune întreagă fără niciun fel de consecinţe şi apoi să se aştepte de la acea naţiune să fie normală. Nu se poate, apoi, într-o dimineaţă, să i se spună: trebuie să intrăm în Europa, n-aveţi voie să treceţi strada pe roşu. Ei au călcat cu tractoarele lor toate coordonatele intime ale vieţilor noastre omeneşti, trecând de fiecare dată şi obligatoriu pe roşu, au trecut de toate semafoarele intimităţii omeneşti, iar apoi cer de la noi să ne oprim la verde şi să fim loiali convenţiilor lor.
Şi exact de aceea, pentru că generaţii întregi de copii de foşti deţinuţi politici tac ca şi mine, tocmai de aceea această atotputernicie este faptic posibilă, cu toate că nimeni niciodată nu o să le dea şi nu o să aibă de unde să le dea legitimitate… Una din problemele fundamentale ale statelor post-comuniste este crearea unor mecanisme prin care să facă vizibilă această pagină a trecutului lor, suferinţa unor întregi generaţii şi moştenitorii victimelor în reglările de conturi politice.

Violenţa culturii macedonene

Da, într-adevăr sunt numai un călător, rătăcitor pe acest pământ.
Voi oare sunteţi ceva mai mult?

Goethe

Deci, "biografia prietenilor", cea pe care colegii tăi, scriitorii şi poeţii macedoneni, au scris-o despre tine, în lungile decenii între anul 1960-1990, fără să ştii de ea…. Ce-au reuşit aceste condeie profesioniste şi creative să scrie în genul „biografie", pe tema: "un rătăcitor prin această lume", în toate aceste decenii?

Dosarul tatălui meu demonstrează pe ce principii era construită strategia de control în sfera culturii, în anii dintre 1960 şi 1990. Când părăseai casa, erai urmărit. Pe străzi se învârt cadre de conducere, angajaţi comunali, poliţişti, colaboratori, informatori, angajaţi ai UDBA, prieteni, dar nu poţi să desluşeşti cine e cine. Eşti legat de locul tău, locul tău are nume, iar în cazul tatălui meu acest nume este "Intimistul". Eşti intimist, şi astfel extrem de suspect. N-ai de ce să fii „intimist” în 1961, când toţi ceilalţi sunt angajaţi social.

Prin dosarul tatălui meu defilează o paradă îngrozitoare de poeţi, literaţi, oameni întâmplători şi poliţişti, vii şi morţi. Lumea dosarului tatălui meu e lumea combinaţiei obscene între poeţii macedoneni şi poliţişti, care deseori se contopesc în una şi aceeaşi persoană. Este o lume în care nu ai coordonate stabile ale prieteniei. Majoritatea „prietenilor”, colegilor şi scriitorilor sunt acolo ca să strângă cercul în jurul ţintei lor. Fiecare şi totul este numai ureche.

Din dosarul tatălui meu îmi este clar că tipul de control care se exercita asupra lui se baza pe un sistem de permanente rapoarte, liste şi note informative. Informatorul îi prezintă raportul ofiţerului, iar ofiţerul trimite acest document la trei alte foruri: registrul de informaţii, secţia DB (Securităţii Statului, n.tr.) şi la mapa pentru raportul legal. În ianuarie 1988 în casa tatălui meu a venit persoana X pentru a exprima "urări şi felicitări cu ocazia anului nou". Conţinutul acestor felicitări a fost transmis la TREI alte foruri.

Notele informative leagă centrul (capii UDBA) cu periferia ("prietenii" tatălui meu). Puterea se distribuie într-un mod exclusiv, cu o corectă organizare ierarhică, până la forul cel mai de jos, la codoşul final, care notează fiecare emoţie a celui urmărit. Această notare merge până la situaţii tragicomice. Într-un document al unui informator din aprilie 1961, tatăl meu, în timp ce ia prânzul, se plânge "prietenului" că e nemulţumit de sistem, X "bine intenţionat" îi aminteşte tatălui meu că lui personal îi este bine şi că nu are de ce să se plângă. Deodată apare "răsturnarea de situaţie". Citez din dosar: "Jonce pe neaşteptate iese din local deoarece o persoană trecea (şi) pleacă să vorbească cu aceasta." În traducere asta înseamnă că tata s-a ridicat ca să se salute cu un alt prieten. Şi ăsta e deja un motiv suficient de alarmă pentru structura ierarhică. O notă operativă solicită să se vadă cine este cel salutat şi acesta să fie probabil o nouă ţintă pentru urmărire. Această structură solicită numele „real” al fiecăruia cu care te-ai salutat, solicită numele „real” al criticilor tale permanente la adresa sistemului, al plusului tău de raţiune, al sensibilităţii tale poetice, al „bolii” tale.

Dacă aţi trăit viaţa tatălui meu între anii 1960 şi 1990, turnătorii voştri sunt întotdeauna lângă voi. Puterea apare sub multe feţe. Dar acestea nu şed la masa de alături, nu trag cu ochiul de după un ghiveci de flori, nu se prefac că citesc ziarul în hol. Acesta nu este un film. Aceasta este viaţa voastră, iar informatorii sunt cei mai apropiaţi prieteni şi colegi ai voştri, scriitorii macedoneni. Ca toţi oamenii de pe lumea aceasta, şi voi vorbiţi cu prietenii voştri despre lucruri care vă sunt importante, care vă dor, care vă bucură şi care vă neliniştesc. Sunteţi un poet macedonean şi vă este important tot ce are legătură cu cultura macedoneană şi cu instituţiile care o conduc, cu limba macedoneană şi cu corectitudinea ei, cu satele macedonene pentru că pe ele le cântaţi în poezia voastră, vă este importantă ideologia pentru că, precum orice poet de pe această planetă, consideraţi că aveţi dreptul să reflectaţi asupra ei. Dar în timp ce vorbiţi cu prietenii voştri, nu ştiţi că de fapt vorbiţi cu o fiinţă hibridă, bicefală, care are o faţă de poet şi una de poliţist fără uniformă. Cei mai buni „prieteni” ai voştri sunt întotdeauna alături de voi: în unele documente sunteţi în vizită la ei, în altele sunteţi la restaurant, în cel de-al treilea la club, în cel de-al patrulea la hotel, la vreo conferinţă, la întâlnire, în maşina lor de serviciu, la bufet, în birou, al vostru sau al lui, sau al ei. Toate locurile enumerate sunt locaţiile faptice din dosarul tatălui meu.

Când veţi vedea această difuzare a puterii şi penetrarea ei cea mai perfidă în lumea intimă, prin intermediul prietenilor voştri, nu puteţi să nu vă întrebaţi unde e graniţa. Unele prietene ale mamei mele, soţii ale poeţilor noştri, sunt de asemenea demascate în dosar ca turnători. Unde se termină lista? Ce surpriză vă aşteaptă în spatele markerului negru care acoperă celelalte identităţi?

Cât poate suporta o fiinţă vie?

Un ochi vede, iar celălalt simte.
Paul Klee

Tata a manifestat toată viaţa conştienţa neliniştitoare că este urmărit. Într-o convorbire telefonică transcrisă din 27.07.1987 tata i se plânge lui X că: De când exist încontinuu împotriva mea se fac provocări şi o fiinţă vie atâta poate să suporte...o să-ţi spun, o să te îngrozeşti… Însă cu cât vorbeşti mai mult, cu atât mai mult dai de urechi surde şi cu cât te plângi mai mult, cu atât mai mult oamenii dau din mână. Nu aveţi cum să aduceţi dovezi în sprijinul simţământului intim că sunteţi urmăriţi. O parte din această structură obscenă a puterii este ca să rămâneţi complet singuri. Ca să fiţi presat ca turnătorii voştri să rămână cei mai buni „prieteni” ai voştri. Şi totuşi deşi avea un astfel de sentiment neclar că este urmărit toată viaţa, când tatăl meu a deschis dosarul, a fost frapat de scenariul kafkian, de gradul privirii omniprezente, de durata urmăririi şi în final de sadismul celui ce urmăreşte.

Singurătatea este scopul, e bine să fii singur. Ei vor face totul să rămâi singur, cum deja toţi te-au părăsit. Când tatăl meu iese din închisoare, într-o notă operativă din 10.09.1987 se scrie „(A)m aflat că Jovan resimte deosebit de greu faptul că este părăsit de toţi foştii prieteni. Momentan se simte din punct de vedere psihic mai rău decât la închisoare.“

De multe ori am fost întrebată cum a trecut tatăl meu prin persecuţia sa politică. Există ceva ce ştiu unii care au trecut prin tortură. Un om care a fost supus unei torturi de decenii, în unele momente devine numai durere. Durerea devine un obiect fără atribute şi conţinut uman. Vă voi descrie cum arăta o zi obişnuită a tatălui meu de exemplu în 1994, deşi toţi anii de dinainte şi de după au fost aceiaşi. 1994 înseamnă şapte ani mai târziu, şapte ani de când tatăl meu era deja liber, de când aveam statul nostru, de când gândurile sale eretice nu mai erau eretice, ci oficial acceptate.

Tatăl meu încerca să doarmă ziua. Era de nesuportat pentru el să fie treaz când afară e lumină. Pentru cine a trecut prin tortură, lumina e o problemă specială. Cine este toată viaţa privit, el însuşi neprivind, cel care este obiect al informaţiei, dar niciodată subiect în comunicare, se teme de lumină pentru că vizibilitatea garantează funcţionarea puterii. Când era treaz, tatăl meu se plimba nervos dintr-o cameră în alta. Acum intră într-o cameră şi imediat iese. Se opreşte pe coridor să asculte ce face mama mea în bucătărie; bate la uşa camerei mele ca să vadă dacă nu mi s-a întâmplat ceva îngrozitor, găseşte el un pretext de ex. „citesc Ţvetaeva” şi fără să aştepte, la fel de repede iese. Ore întregi tremură în spatele perdelei uitându-se la gunoierul care a decis ca următoarele trei ore până la sfârşitul programului de lucru să şi le petreacă tocmai pe trotuarul de lângă geamul nostru. Şi dacă nu e gunoier? Mulţi gunoieri în dosar s-au dovedit "angajaţi ai UDBA". Se întinde să doarmă. Doarme iepureşte şi la fiecare zgomot sare şi cere să i se explice ce s-a întâmplat, vrea să vadă, să se convingă. Trăieşte de parcă în fiecare moment ar trebui să vină un om de cea mai mare importanţă care să aducă cea mai importantă decizie prin care să se materializeze profeţia vieţii sale. Un om care a suportat 40 de ani de persecuţie politică îşi construieşte strategii de supravieţuire. Când sună soneria, se gândeşte: cine e următorul care va fi chinuit? Dacă sună cineva la uşă, se opreşte şi ascultă respiraţia celui ce sună. Abia îşi adună curajul să se uite la broască. Chiar şi când îl cunoaşte bine pe cel care sună, îl observă cu atenţie. Uneori pornesc să deschid, dar pentru el este o problemă de viaţă şi de moarte să deschidă el uşa primul ca să nu mi se întâmple ceva groaznic. Şi în final "A, Vera, pofteşte...Jasna e acasă".

Omul care a trecut prin tortură, de când a fost toată viaţa urmărit, nu mai poate să se reconstruiască prin identificarea cu persoanele cele mai apropiate. Aceasta e cea mai mare deficienţă. Este vorba de o simplă prezenţă. Omul care a trecut prin tortură dezvoltă un paradox imposibil, o întrerupere în reprezentare şi prea multe reprezentări. Are un milion de imagini ale posibilităţilor oribile ale sistemului şi imagini care nu poartă memorie. Acel om care a trăit tortura timp de patru decenii este tatăl meu, poetul macedonean Jovan Koteski.

Cererea a fost aprobată!

Şi acum, din nou, începe acea dezgustătoare tocmeală politicoasă,
unul deasupra lui К. îi oferă cuţitul celuilalt, iar acesta, din nou
deasupra lui К. i-l dă înapoi. К. acum ştia sigur că
datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul acela,
în timp ce trecea din mână în mână, plutea deasupra lui,
şi să se înjunghie singur cu el.

Kafka

Tatăl meu şi-a ridicat dosarul în noiembrie 2000. Toţi care şi-au ridicat dosarele în anul acela, ştiau că trebuie să semneze un formular. În formularul acela scrie textual astfel: "În scopul protecţiei datelor şi informaţiilor despre viaţa intimă şi privată cer ca întregul conţinut al dosarului să rămână secret până la (100 de ani de la naşterea mea, iar în cazul tatălui meu era trecut – nota autoarei) anul 2032, iar aceasta, în cazul în care dosarul nu va fi distrus şi se va preda spre păstrare Arhivelor Republicii Macedonia." Când semnaţi acest formular, urmează un sfârşit cinic. Jos scrie că cererea „se aprobă“.

Vedeţi, groaza dosarului poliţienesc nu constă doar în faptul că tatăl meu a trăit o viaţă în care poliţia avea chipul celor mai apropiaţi prieteni ai săi. Groaza constă şi într-o înaltă instanţă în numele căreia lumea lui este chiar mai strâmtă decât lumea eroilor antici care strigă spre cer „Sufăr nedreptatea”. Omul elen suferă pedeapsa cumplită care îi este impusă, fără să aibă vreo vină, dar când vrea să ştie în numele cărei instanţe suferă, şi cerul şi pământul se răstoarnă pentru ca el să vadă. Când Oedip vrea să ştie ce s-a întâmplat în trecutul lui, martorul apare deja în următorul act.

Tatăl meu a aşteptat timp de 40 de ani lungi să vadă. Şi când cu teamă a ajuns în faţa porţii UDB5 , în faţa porţii instanţei care l-a batjocorit întreaga viaţă, ca în faţa ultimei consolări care o să-i dea posibilitatea atunci să vadă, serviciile UDB l-au obligat să depună o cerere prin care roagă să nu-i fie niciodată îndeplinită ultima speranţă. Prin formularul său tatăl meu trebuie să roage ca pentru totdeauna să-i rămână nevăzut în numele cui a suferit. A depus o cerere ca dosarul său să fie accesibil în 2032, iar între timp "de bună voie" le dă un testament prin care le permite, dacă vor, să dea foc dosarului său. Tatăl meu a vrut să vadă că nu era nebun când afirma că toată viaţa a fost urmărit. Dar tot ceea ce în esenţă dorea să vadă era pentru ce bun s-a întâmplat acest lucru. Şi a trebuit să citească faptul că cererea sa – ca niciodată să nu vadă dezlegarea tragediei sale existenţiale - "se aprobă"!

Tatăl meu, în rarele sale momente de umor, numea dosarul său "biografia prietenilor". Acesta este un tip de umor donchijotesc. Întâi zâmbeşti, apoi ţi se strâmbă zâmbetul, iar în final înţelegi că zâmbeşti suferinţei. Acesta este umorul unuia care a trecut nevinovat prin închisoare. Când primeşti un document care atestă că eşti reabilitat, cu documentul acela poţi să te pozezi. Poţi să fii cel mai bun poet al unei ţări, să te fi născut numai ca să-i cânţi frumuseţea, glasul ei de aur, să cânţi pământul de sub picioarele sale. Poţi să fi scris cea mai frumoasă poezie a unei generaţii despre dragostea neîmplinită, "Ana", dar ea nu va deveni niciodată lectură şcolară deoarece pentru aceşti prostănaci şi părul Anei este controversat. După ce ai trăit pogromul epocii tale, în care colegii tăi ţi-au scris biografia fără să le-o comanzi, tot ce-ţi rămâne este să trăieşti fiecare zi în parte, ce ţi-a mai rămas din viaţă, realitatea kafkiană a cotidianului poliţienesc. Şi până la infinitul însingurării tale pământeşti să repeţi versurile: "O prietenii mei, nu există prieteni!" Totuşi, tatăl meu într-adevăr a plecat iertându-i pe toţi. Cu o zi înainte de a muri, tatăl meu a spus că „merge acasă”.

Copiii de comparat

„Părinţii sunt scutul dintre noi şi moarte. Precum marii artişti, ei nu au dreptul la vârstă... Părinţii sunt cel mai intim lucru pe care îl avem. Dar când intimitatea familială capătă dimensiunile unui scandal internaţional, aşa cum s-a întâmplat cu noi, şi fără să vrei încep reflecţiile, amintirile, analizele...“
Erofeev

Era sâmbătă când am decis să mă ocup cu această temă. Au trecut de atunci cinci ani. Am venit împreună cu fiul meu (care tocmai se născuse) la mama, mama era tristă. „Vorbesc despre Serile de la Struga, de tatăl tău nu pomeneşte nimeni.“ Probabil că m-am certat cu ea, am adormit de necaz. Cartierul copilăriei mele a rămas sinistru pentru mine, acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Şedeam ca o proastă, de parcă de mine ar depinde tot, ştiam despre ce vorbea mama. Toţi aveau o viaţă cu lumea, cu ei înşişi, vreun trecut de care se bucurau. Doar la uşa mamei mele, trecutul şi lumea nu sunau, chiar şi noi înşine, când sunam, sunam ca şi excluse din lumea aceasta.

Filosofia sacrificiului, populară la sfârşitul secolului 20, nu-mi era necunoscută. Mă încadrez şi eu cu această poveste de familie în acest lung şir? Oare nu am putut să strâng din dinţi şi să spun ce-a fost a fost, pur şi simplu mergi înainte? Oare eram traumatizată pentru că trauma devenise o atât de mare parte din mine sau tocmai invers, pentru că mi-a rămas o temă „străină”, în timp ce alţii putrezeau prin puşcării eu eram un copil cu note de zece, „normal”, oare această carte nu e acelaşi lucru?

În final, unde se afla generaţia mea? Ce se întâmpla cu generaţia mea intermediară, cu noi care eram copiii sistemului aceluia şi părinţii acestuia? Care era însemnătatea faptelor noastre, când cererea de confruntare cu trecutul era necesară din punct de vedere al sistemului, corectă din punct de vedere al civilizaţiei şi importantă din punct de vedere istoric, şi unde treceam de limita de la care începeam să facem rău?

Fratele meu s-a dus în armată cu două zile înainte de a fi arestat tatăl meu; în aceeaşi dimineaţă când tatăl meu a plecat la închisoare, eu am început liceul. În câteva zile ne-am repartizat în trei instituţii, relativ înrudite între ele. Când s-a întors din armată, fratele meu a ales o viaţă orientată către viitor. Un psiholog, cu care am vorbit ani de zile mai târziu, m-a întâmpinat la o întâlnire cu prima mea dilemă intimă „de puşcăriaş”, când m-a întrebat: „Tatăl tău a ieşit din închisoare în 1987, fratele tău în 1986, tu când ai ieşit?“

Fratele meu are o scrisoare, am dat-o Arhivelor Naţionale. A scris-o în timp ce îşi satisfăcea stagiul militar în ЈNА6 la Mostar, Bosnia, tatălui meu care îşi executa sentinţa la Skopje, Macedonia. Acolo e explicată toată copilăria noastră într-o propoziţie, tot ce fratelui meu nu-i plăcea şi dispreţuia la tatăl meu, şi tot ce a înţeles de când tata a plecat la închisoare.

Fratele meu, astăzi, studiază atomii, a devenit specialist în fizică nucleară, nu locuieşte în Macedonia. Într-o dimineaţă (venise în permisie, avea 18, iar eu 14 ani) în timp ce tatăl meu era la închisoare, fratele meu mi-a spus că a venit vremea despărţirii noastre, că nu îmi va mai recomanda cărţile pe care trebuie să le citesc şi filmele la care trebuie să mă uit. Că pleacă pe calea sa, că eu va trebui să o aleg pe a mea. Am fost de acord, nu aveam de ales. Fratele meu, astăzi, studiază atomii pentru institutele din Belgrad şi din Berlin. Fizica şi metafizica sunt strâns legate pentru el, îl interesează viitorul şi spiritualitatea, şi nu trecutul. Eu am rămas cumva cu temele de familie. Închisoarea ne-a catapultat în două direcţii diferite, în mod inconştient am ales fiecare să continuăm una din cele două teme ale tatălui nostru.

În scrisoarea către tatăl meu, fratele meu a explicat atunci ceea ce eu niciodată nu am reuşit, deşi mai târziu am trăit intens toate acestea. Dacă tatăl meu nu ar fi mers la închisoare, probabil mi-aş fi dedicat viaţa altuia. Nu am ştiut nici o scrisoare adevărată să-i scriu tatălui meu la închisoare, atuncea. Scriam câte note de zece am. Cât îmi lipseşte şi cum am petrecut revelionul. Acestea erau scrisorile mele. Mai târziu mi-am amintit de Freud „Ce nu se poate face zburând, trebuie făcut şchiopătând“.

Iar aceasta este scrisoarea fratelui meu. Tot ceea ce întotdeauna am vrut, dar niciodată nu am reuşit să-i spun tatălui meu, au fost aceste rânduri:

„Dragă tată!
Iată că a trecut destul de mult timp de când nu ne-am văzut şi de aceea m-am hotărât să scriu această scrisoare. Aş fi făcut acest lucru deja de mult, dar am aşteptat să vin în permisie, ca să încerc să te găsesc şi să discutăm toată această chestiune. Într-adevăr am venit la Skopje (în perioada 21.03- 25.03), dar încercarea mea de a te contacta nu a reuşit. Nu îmi rămâne altceva de făcut decât să încerc prin cuvinte să-ţi explic care este părerea mea despre întreaga situaţie care s-a creat.
Deja acum cinci-şase luni când am aflat pentru prima dată, am fost cu desăvârşire convins de nevinovăţia ta. Cunoscând bine ideile şi punctele tale de vedere (pe care, de altfel, în mare măsură mi le-am însuşit şi eu), ştiam că tot ceea ce ai făcut, porneşte din intenţii profund umaniste. Eram convins că nu eşti amestecat în nici un fel de acţiuni teroriste, deoarece ştiam că niciodată nu ai justificat terorismul nici ca mijloc nici ca scop. Orice om, care câtuşi de puţin te cunoaşte, va confirma că în viaţă urmăreşti un unic ţel – să-ţi ajuţi aproapele şi dacă îi dai ultima ta fărâmă de pâine în caz de nevoie. Oricine s-a aflat măcar un pic în apropierea ta, trebuie să recunoască faptul că lupta ta neîncetată împotriva nedreptăţii nu numai că nu ar fi trebuit să te ducă la închisoare, ci ar fi trebuit să te ridice pe cel mai înalt tron. Nu ştiu. Poate că unii gândesc altfel, dar ştiu că oricine gândeşte aşa poate numai să te invidieze. Mulţi oameni, măreţi prin spiritul şi opera lor, au fost la închisoare. Arată-le tuturor poltronilor, mediocrităţilor şi rău-voitorilor că şi acolo ştii să fi un mare om. Iată şansa ta să verifici cine ţi-au fost şi încă îţi sunt prieteni adevăraţi..
Mergând la Skopje, nu numai că nu eram speriat, ci dimpotrivă, am fost mândru că îţi sunt fiu. Părerea oamenilor nu m-a interesat deloc, dar am constatat repede că mulţi îmi oferă un deplin sprijin şi că şi ei sunt convinşi de părerile tale corecte. Dacă printre ei au fost şi câte unii care m-au privit cu milă sau răutate, eu prin aceste priviri am căpătat doar mai multă putere şi statornicie.
Acum trebuie să recunosc că poate noi doi nu ne-am înţeles suficient de bine în anumite perioade din trecut. Dar asta a fost numai pentru că nu am fost capabil să înţeleg că pe un tată nu trebuie întotdeauna să îl intereseze condusul maşinii, cumpărarea de mobilă pentru casă, sau, ca să nu încep să enumăr, orice fel de alte lucruri pe care taţii mediocri le fac. Acum înţeleg că nu este esenţial câţi bani câştigă cineva sau dacă a ratat vreun film sau concurs televizat. Este de o mie de ori mai importantă dezvoltarea spirituală a omului de care te-ai ocupat tu, iar sute de alţi oameni o neglijează. Dar acum văd că tu nu eşti un tată submediocru, ci unul care se situează deasupra mediocrităţii.
Ce să-ţi mai spun? Acum şi eu şi tu suntem în aceeaşi situaţie. Ştiu cum te simţi, dar cred că o să rezişti. Am convingerea profundă că oamenii îşi vor da seama de greşeală şi că în curând, în mod cert mai repede decât te aştepţi, totul se va termina. Eu şederea ta acolo nu o percep ca pe o pedeapsă, ci ca pe un test în faţa căruia viaţa îl pune pe om. Rezistă pentru că nu oricine are o asemenea ocazie. Mulţi îşi petrec viaţa în atmosfera ermetică, semiopacă a căminului lor care nu le permite să vadă mai departe de vârful nasului. Niciodată ei nu îşi vor găsi adevăratul ţel şi nici sensul vieţii. Un ţel adevărat nu îl au decât oamenii ca tine, creatorii şi ideologii, cei care ţintesc spre universal, neglijându-şi propriile interese. Carieriştii, păstrătorii propriului ego, nu merită nici măcar dispreţ. Poate într-o zi şi ei vor înţelege că umanităţii i-a ajuns dezbinarea şi descompunerea fizică şi spirituală. Poate vor înţelege că ridicându-se pe ei înşişi vor contribui la binele general uman. Unii deja sunt conştienţi de acest lucru. Alţii deja simt că îi aşteaptă ceva ce îi depăşeşte –cum a spus Tagore.
Ştiu că şi tu eşti astfel şi că eu îţi împărtăşesc ideile. Dacă pentru aceste idei se merge la închisoare, poate şi locul meu este acolo. La urma urmelor toată viaţa e doar un joc, o iluzie şi un nimic în comparaţie cu veşnicia care aşteaptă!
Vasil.“
___________________________________
1 UDBA- poliţia secretă a Iugoslaviei.
2 Judith Butler, Antigone’s Claim: Kinship Between Life and Death, New York: Columbia University Press, 2000, p. 24.
3 Dedinje (Belgrad), Pantovcak (Zagreb) şi Vodno (Skopje) erau cunoscute cartiere ale nomenclaturii comuniste din Serbia, Croaţia şi Macedonia.
4 Viktor Jerofejev, Dobri Stalin, Beograd: Geopoetika, 2005, p. 50.
5 UDB- serviciul de securitate naţională al Macedoniei actuale.
6 ЈNА- Armata iugoslavă
http://www.goethe.de/bilder3/pixel.gifhttp://www.goethe.de/bilder3/pixel.gif

 

Post a Comment