Memoria comunismului by Jasna Koteska (written 2008, tr. 2010) - in Romanian
 |
| Jovan Koteski, Jasna Koteska December 2000 |
 |
| Trio 2007 |
Published
by: Goethe.de (link)
Translated
from Macedonian into Romanian by Aralei Ciora.
An excerpt from the book Communist Intimacy (2008)
Memoria comunismului
Jasna Koteska
Un
eseu al autoarei macedonene Jasna Koteska Simpraga în traducerea Aralei Ciora.
Numere de comparat
Jovan Koteski
Numere de comparat
Numere de comparat
Copiilor mei Vasil şi Jasna
Când eram la închisoare
numărul meu de deţinut era: 6412.
numărul meu de deţinut era: 6412.
În „Iliada” lui Homer
versul 6412 sună astfel:
„Acum pentru tatăl vostru voi
veţi plăti cumplita greşeală“.
versul 6412 sună astfel:
„Acum pentru tatăl vostru voi
veţi plăti cumplita greşeală“.
Uneori lucrurile
în timp şi în spaţiu
rimează şi fără să vrem.
Ce putem să facem.
în timp şi în spaţiu
rimează şi fără să vrem.
Ce putem să facem.
(din culegerea „Focul viu“, 1990)
Timp de mulţi ani, am
citit aceste versuri ale tatălui meu ca pe o greşeală. Dosarul tatălui meu se
ţinuse sub numărul 5622, ceea ce însemna că numărul 6412 nu putea nicidecum să
fie exact. Când am publicat pentru prima dată analiza dosarului său „Jovan
Koteski. Dosarul 5622“ într-o revistă, numărul dosarului a rămas în titlu,
probabil ca o încercare inconştientă de-a mea de a evita chemarea la dialogul
homerian, fatal, pe care îl anunţau aceste versuri.
Ceea ce pentru mine era
o „eliberare“, însemna în acelaşi timp că tatăl meu, de cealaltă parte, ar fi
trebuit să accepte doar acel răspuns pe care eu l-aş fi putut da. Dar când am
scris această carte, deodată am înţeles că numărul de care vorbeşte tatăl meu
nu se referă la dosar, ci la închisoare. Acela a fost momentul în care, invers,
eu pentru prima dată a trebuit să accept ultimul vers al poeziei ca fiind
singurul posibil.
Despre emoţiile care au rămas într-un autobuz
Tatăl meu a fost poet.
Mai târziu mi s-a spus că o astfel de profesie nu există. Tatăl meu era
dragostea, bucuria şi mândria mea. Totuşi, nu există stradă a copilăriei mele
pe care să nu o urăsc. Acum locuiesc în partea cealaltă a oraşului şi fiecare
drum în Karpoš 4 mă deprimă. Nu am trecut pe nicio stradă a copilăriei mele,
ţinută de mână de tata, fără ca tata să nu mă oblige să ne întoarcem de trei
ori înapoi. Dacă nu mă obliga el pe mine, îl obligam eu pe el. Eram părinte şi
copil şi eram aliaţi. Dar aceasta nu este o biografie a tatălui meu. Dintre
toţi oamenii de pe această planetă, pe părinţii noştri îi cunoaştem cel mai
puţin, aceasta e dialectica aceea hegeliană şi ar fi o ticăloşie să se susţină
contrariul. Tatăl meu, doamne-ajută, măcar în moarte şi-a găsit libertatea. De toţi,
chiar şi de copiii săi. Tatăl meu a vrut să rămână în memorie prin poeziile
sale. Acelea sunt biografia sa.
Aceste câteva rânduri
îmi aparţin. Pe tatăl meu l-au arestat în aceeaşi dimineaţă în care am pornit
spre liceul cu denumirea fatală de „Josip Broz Tito”. Am depus documentele
împreună cu prietenele mele, toate aveam aceleaşi note de zece, spre deosebire
de celelalte, eu aveam şi multe diplome. Spre deosebire de celelalte, eu nu
eram trecută pe listă, adică eram, dar sub linie. La 2 septembrie 1985, la ora
6 dimineaţa, în timp ce mă trimitea la prima mea oră de şcoală, cu mai puţin de
o oră înainte de a fi arestat, tatăl meu mă consola că sigur s-a făcut vreo
greşeală, că e imposibil să fi fost omisă, că sigur mă vor primi. Şi
într-adevăr, eram ştearsă cu stiloul de pe lista de sub linie şi adăugată
deasupra liniei. M-am întors acasă alergând ca să-i comunic vestea bună tatălui
meu. Dar tatăl meu nu mai era acasă. Eram cel de-al 35-lea elev într-o clasă
care reunea 30. Atunci nu am considerat că fac parte dintr-un surplus, ca şi
ceilalţi patru. Niciodată nu am aflat din ce alte păcate era format grupul
nostru de cinci apostaţi. În anii mei de liceu care au urmat am adus liceului
multe diplome. În anii care au urmat, am uitat că odată uitaseră să mă primească.
Şi niciodată nu m-am gândit că numele meu fusese adăugat pe listă de cei din
UDBA. 1 Rezultă astfel că tot ceea ce ştiu le datorez lor.
De aceea e logic să le dedic lor această carte.
Liceul nostru avea ore
de practică la fabrica „Uzina Metalurgică Tito”. Acolo am făcut cunoştinţă cu
procesul muncii socialiste. Fabrica se afla în apropiere de Hipodromul din
Skopje. În timp ce alţii se organizau să meargă să se uite la cai, eu rămâneam
cu clasa muncitoare. De caii Hipodromului se îngijeau la vremea aceea deţinuţii
din închisoarea Idrizovo. Îmi era teamă că dacă pe lângă cai îl voi zări pe
tatăl meu, nu voi şti ce am voie să fac. O dată, în biblioteca şcolii,
bibliotecarul mi-a şoptit că tatăl meu este un mare om. În scrisoarea pe acea
lună către tatăl meu, am scris că bibliotecarul îi transmite salutări şi a spus
despre el că e un mare om. Tata m-a rugat ca în scrisorile mele să nu mai
pomenesc de nici un nume, că nu avem voie să le facem rău oamenilor. Scrisorile
mele au devenit şi mai reci, dacă acest lucru se mai putea.
Cei ce spun că îşi
amintesc traumele lor mint. Când eşti traumatizat, construieşti lumi paralele.
În timp ce ne hurducăiam prin autobuzul supraaglomerat spre Idrizovo,
întotdeauna îmi închipuiam una şi aceeaşi scenă. Cum îmi plimb câinele, pe care
nu-l aveam, prin parcul orăşenesc. Întotdeauna aceeaşi scenă, întotdeauna
acelaşi câine. În cantina din faţă de la Idrizovo aşteptam ore întregi şi
priveam spre poarta principală; vizitatorii erau ori foarte gălăgioşi ori
foarte tăcuţi; între noi nu existau nici un fel de neînţelegeri. Ne introduceau
într-o sală mare pe care o numeam „sufrageria”, şi cu toate că sufrageriile
sunt intime, aici nimic nu era personal. Întotdeauna ne aşezam la masa
„noastră”, în stânga bufetului, la care se vindeau aceleaşi cinci produse care
se vindeau şi în cantină, întotdeauna aceeaşi masă, întotdeauna aceleaşi cinci
produse. Tata ieşea primul, ceea ce era mare lucru raportat la deţinuţii de
gabarit care se înghesuiau în spatele lui. După ce se aşeza la masa noastră, nu
vorbea nici mult, nici cu voce tare. În stânga noastră întotdeauna se plimba un
poliţist, care în spiritul lui Lenin se numea atuncea miliţian. Apoi cu acelaşi
autobuz ne întorceam acasă. Mă lipeam de sticla geamului şi cu ochii deschişi
îmi priveam câinele din parc. Trebuie să recunosc, parcul orăşenesc îmi
provoacă greaţă şi în ziua de azi.
Când am început să
studiez dosarul tatălui meu, eram condusă de o necesitate cu totul urgentă,
personală. Nu simţeam nevoia să aflu cine erau cei ce l-au spionat pe tata,
nici de ce l-au spionat; nu eram condusă de nevoia de a înţelege cursul marii
istorii; nu doream să disec logica sistemului comunist iugoslav, iar cea a
versiunii sale de provincie, a comunismului macedonean, şi mai puţin. Acestea
au venit mai târziu când emoţiile s-au eliberat de tot ceea ce făcea, sau ar fi
putut încă să facă diferenţa. Pe ele trebuia să le las într-o staţie ca să pot
să continui. Noi atunci, ştiţi, nici nu prea aveam multe staţii la care opreau
autobuzele noastre...
Doream ca pentru mine,
personal, să mă împac cu trecutul familiei mele. Simţeam că am pierdut ceva în
trecut, simţeam o durere nerecunoscută. Închipuiţi-vă timp de un moment cum
trăieşte un om cu povara unei dureri pe care nu poate să o manifeste public.
Momentul de început pentru mine a fost când am citit cartea „Revendicarea
Antigonei” (2000) de Judith Butler. Ultimul pasaj din primul capitol suna
astfel: „Antigona refuză să se supună oricărei legi care nu recunoaşte public
durerea ei, şi cu aceasta anticipează situaţiile celor cu o durere
nemanifestată public – ceea ce ştiu bine, de exemplu, cei bolnavi de SIDA. La
ce fel de moarte din timpul vieţii sunt condamnaţi aceşti oameni?“2Ştiind
că numărul total de dosare personale comuniste din Macedonia depăşeşte 15.000,
am început să număr copiii şi rudele celor persecutaţi în perioada comunistă şi
să mă întreb: Unde sunt aceşti oameni astăzi? Ce fac acum? Ce fac cu durerea
lor?
O dată, în ziua când se
împlinea un an de la moartea tatălui meu, în 2002, la comemorare, cea mai bună
prietenă a mea m-a întrebat în cimitirul din satul natal al tatălui meu,
Prisvojani: „Noi toţi am plâns, tu de ce nu ai plâns?“ Am răspuns: „Dacă încep
acum să plâng în public, nu o să mă pot opri niciodată.“
O dată, mult mai târziu,
mi-a căzut în mâini cartea lui Victor Erofeev „Bunul Stalin” (2004). Erofeev e
un copil al nomenclaturii, dintre beizadelele de sub protecţia Kremlinului,
bunica sa odată i s-a plâns mamei că a vomitat copilul de la prea mult caviar.
La noi nimeni nu a scris niciodată o astfel de carte, copiii de pe Dedinje,
Pantovcak şi Vodno3 făceau Rock-n Roll, filme „noir” (lor le
era permis) şi au adus din India budismul cu care trăiau „avangardist“. Această
legătură sadomasochistă dintre artă şi ideologie s-a terminat în final prin
faptul că cea mai mare parte dintre aceşti copii au virat „mult prea la dreapta
ca să-şi amintească de copilăria lor“. În „Bunul Stalin“ se descrie cum
ieşirile literare ale tânărului Erofeev l-au împiedicat pe Bătrânul Erofeev,
aflat în apogeul carierei sale, să devină ministrul-adjunct de interne al lui
Gromâko. Erofeev conchide: „Oare eu să condamn celebrităţile secolului 20? Păi
dacă exista doar un glonte mai puţin, doar un cuptor de crematoriu mai puţin,
nici eu nu eram pe lumea aceasta.“4 Şi este exact faptul că ei,
pe toţi dracii, dintotdeauna au o poveste mai interesantă decât „a noastră“.
Noi provenim din pleava societăţii, dintre cei excluşi. „Ei“ s-au născut ca
eroi, din sângele tuturor celor care au căzut pe altarul vieţilor lor.
Biografii – dorinţe
Cuvintele nu aduc
bogăţia din vârful şi nici pe cea din adâncurile
munţilor. Cu toate acestea, există o amintire vie care mută bogăţia
precum o mână care mângâie – prin toate lucrurile demne de
a fi amintite. Aceste amintiri nu pot fi scrise de către o
mână neîndemânatică şi cu o unealtă grosolană…
Kafka
munţilor. Cu toate acestea, există o amintire vie care mută bogăţia
precum o mână care mângâie – prin toate lucrurile demne de
a fi amintite. Aceste amintiri nu pot fi scrise de către o
mână neîndemânatică şi cu o unealtă grosolană…
Kafka
Biografiile. Biografiile
sunt dorinţe, cel mai adesea dorinţe de a se păstra, de a se menţine amintirea
platonică despre omul care face obiectul biografiei. Până şi în cele mai seci
biografii există o ambiţie ascunsă, dar megalomană (recongnoscibilă măcar
într-un singur detaliu trivial) de a surprinde ceva de dincolo, unde omul care
e obiectul biografiei a cântat, a sărutat, a gândit, a dansat, a creat, a
trăit, ambiţia de a-l întâlni în acel cântec, acea sărutare, acel gând, acel
dans, acea creaţie, acea trăire…
Şi totuşi, nu toate
întâlnirile biografice sunt la fel, există cel puţin două tipuri de dorinţe
legate de dorinţa de a se rememora o viaţă... Primul tip de dorinţe sunt
întâlnirile care au pornit să se salute, conduse de nevoia unei atingeri deja
imposibile cu cel care nu mai este, acestea sunt întâlniri ca un salut,
întâlniri în căutarea unui miros comun care se amestecă. А, cel de-al doilea
tip. Cel de-al doilea tip este reprezentat de dorinţe de repetare cu tărie a
unei certitudini, întâlniri ca o dorinţă groaznică de rememorare, de
reproducere a primei imagini a omului care face obiectul biografiei, nevoia de
a se prinde şi de a se îngheţa motivul său, mişcarea sa; dorinţa de a se atinge
acel detaliu invizibil prin intermediul căruia se va deschide, se va desface
tot din viaţa sa, tot ce poate să le fie (şi tocmai pentru că poate – tocmai de
aceea le va şi fi) servit hienelor oraşului, dorinţa de a se înşfăca totul
"până la reziduu" dintr-o viaţă de om, pentru ca apoi acel reziduu
reconstituit cu tărie să devină condiţie pentru demascare, pedeapsă şi ucidere.
În orice caz, cele două
tipuri de întâlniri biografice sunt scrieri, aceste scrieri sunt alcătuite din
cuvinte, din cuvinte care străpung hârtia nevinovată, îi distrug suprafaţa
lunecoasă, dispoziţia ei de a primi întotdeauna scrisul. Dar tocmai din cauza
acestei străpungeri este importantă mâna care scrie, mâna care pătrunde prin
hârtie. De aceea e importantă dorinţa care pune în mişcare căutarea trecutului
pierdut, a memoriei unei vieţi, a amintirii. Biografia, aşa cum am spus, este
alcătuită din cuvinte. Aceste cuvinte sunt aici ca să aducă aminte. Dar cum pot
cuvintele oare să aducă aminte?
Biografia ca scenă a
istoriei, şi îndeosebi a istoriei literare, biografia literară ca amintire a
istoriei literare, trebuie întotdeauna să fie o scriere gingaşă, o scriere care
mângâie, o scriere care nu a pornit spre dorinţa de a cimenta, de a ucide şi de
distruge. Biografia nu poate să se manifeste prin reproducere – orice acceptare
(care împreună cu misterul formează o viaţă de om) e posibilă doar în mod
simbolic, doar în lipsă, in absentia, doar când biografia însăşi se va opri în
pragul intrării într-o viaţă străină, şi în prag va hotărî să-şi pună
stavilă...
Biografiile-enciclopedii
E târziu pentru ultimul
cuvânt, vă spun,
vorbesc aproape de la capăt primul,
nu am fost pe scena pentru care mă acuzaţi
eu însumi am fost scena însângerată!
Evtuşenko
vorbesc aproape de la capăt primul,
nu am fost pe scena pentru care mă acuzaţi
eu însumi am fost scena însângerată!
Evtuşenko
Deci, există cel puţin
două tipuri de biografii. Şi în mod cert, există cel de-al treilea tip, cele
mai frecvente biografii – acelea care sunt mai mult sau mai puţin constituite
din date. Datele despre Jovan Koteski strânse din diverse enciclopedii – iată
ce se află în ele:
Jovan Koteski (1932-2001)
este un poet care aparţine aşa-numitei a treia generaţii de scriitori
macedoneni, care a apărut în anii 1950. S-a născut în satul Prisvojani,
Struško, ca cel de-al patrulea din cei cinci copii ai Petkanei şi ai lui Vasil
Koteski. Copilăria şi-a petrecut-o ca cioban, păzind animalele altora. În 1946
se înscrie la Liceul din Ohrid, locuieşte la internat. În 1948, tatăl său, care
lucrează ca şi cofetar la Bratislava, în Slovacia, este închis de către
Informbiroul slovac şi condamnat la 9 ani de temniţă. Motivul este că
serviciile secrete slovace au găsit o poză a lui Iosip Broz Tito în locuinţa
bunicului meu din Bratislava, a aceluiaşi Mareşal în numele căruia, pentru ca
ironia să fie mai mare, tatăl meu a fost condamnat de multe ori mai târziu.
Jovan Koteski s-a întîlnit cu tatăl său doar de două ori în viaţă, prima dată
la şapte ani, iar ce-a de-a doua oară la 26 de ani. Despre ce-a de-a doua
întâlnire din anul 1958 Jovan Koteski scrie mai târziu: La întoarcere,
a venit la una din mătuşile mele, iar aceasta l-a adus în magherniţa mea, unde
stăteam cu chirie ca student. Către seară, când m-am întors de la facultate, în
cameră văd – un oaspete. Şi iată îmbrăţişarea unei vieţi pustii şi pline de
greutăţi.
Jovan Koteski a fost
arestat prima dată în anul 1948 când avea 16 ani, probabil pentru că în acelaşi
an tatăl său a fost arestat în Slovacia. Este cunoscut faptul că serviciile
secrete iugoslave colaborau cu serviciile secrete ale celorlaltor ţări
comuniste. Koteski le-a devenit suspect Serviciilor conform logicii comuniste
care spune că dacă tatăl tău este suspect înseamnă că şi tu eşti suspect. În
anul 1950 Jovan Koteski e arestat a doua oară şi de data aceasta este condamnat
la trei ani de închisoare pentru un delict verbal împotriva lui Tito, dar este
eliberat câteva zile mai târziu. A treia oară este arestat în anul 1952 în
timpul unei acţiuni a tineretului din Mavrovo, a patra oară în 1954, ş.a.m.d.,
iar dosarul de poliţie sub numele de cod “Intimistul“ sub care a fost ţinut de
UDBA, nu a fost deschis oficial până în anul 1961.
În anul 1954 se mută la
Skopje, începe studii de literatură, pe care nu le termină niciodată. Trei
decenii lucrează ca jurnalist la Radio Skopje. În anul 1958 îi apar culegerile
de poezii: “Pământ şi pasiune” şi “Surâsul de dinainte de zori”, urmând:
"Timpuri grele" (1963), „Greutate” (1965), "Cenuşă" (1966),
“Umbre” (1972), “Porţi verzi” (1975), “Heracleea” (1978), „Măcelul” (1981),
“Veghe şi vise” (1982), “Candelabrul” (1983), “Fructe” şi “Act de proprietate”
(1985), "Focul viu" (1990), "Tocila soarelui" (1990),
"Fiori" (1991), "Şoricelul cu ocheanul" (poezie pentru
copii, 1991), "Luceafărul" (1992), "Timpuri grele" (1992),
"Leagănul" (1994), "Singurătate" (1994),
"Sărbătoare" (ediţie bibliofilă în manuscris, 1995),
"Căutătorul" (poem, 1995), "Gratii" (1996),
"Zestre" (1997), “Surpare” (1998), "Distrugere" (1999),
"Muşuroaie de cârtiţă" (2000).
La 2 septembrie 1985 a
fost arestat şi condamnat la 5 ani de închisoare. Acuzarea îl învinuia de
activitate ilegală în scopul subminării Federaţiei Iugoslave şi pentru crearea
unui stat macedonean independent, ceea ce în fapt s-a întâmplat şapte ani mai
târziu. Aparţine ultimului grup de deţinuţi politici-intelectuali din fosta
federaţie iugoslavă. Procesul lui Jovan Koteski a avut loc în şedinţă secretă,
fără accesul publicului. Unul dintre acuzatori a cerut pentru tatăl meu o
condamnare de 20 de ani.
Cel mai puternic impuls
pentru eliberarea sa din închisoare l-a dat scriitorilor macedoneni (impuls
pentru o acţiune, care, de altfel, nu a avut niciodată loc) în cursul anului
1986 poetul american Allen Ginsberg, care deţinea atunci calitatea de
preşedinte al Comisiei pentru protecţia drepturilor scriitorilor şi
jurnaliştilor în Centrul mondial PEN, şi care în anul respectiv a participat la
Serile de poezie de la Struga în calitate de câştigător al Cununei de aur. La
intervenţia Centrului PEN iugoslav (cu sediul la Zagreb), în iulie 1987, după
doi ani neîncheiaţi de închisoare, Koteski este eliberat. Cele mai mari merite
în eliberarea sa le are scriitorul francofon, vicepreşedintele de atunci al
Centrului mondial PEN şi preşedinte al Clubului PEN croat, Predrag Matvejević,
care a organizat împreună cu scriitori de renume mondial o petiţie pentru
eliberarea sa din închisoare, şi care în anii 1990 a căzut el însuşi în
dizgraţia regimului naţionalist al lui Franjo Tudjman din Croaţia. Prin
scrisori către Tribunalul din Skopje şi către Tribunalul Federal al Iugoslaviei
din Belgrad, Matvejević reuşeşte să obţină revizuirea condamnării lui Koteski
şi eliberarea imediată a acestuia în iulie 1987. Koteski este angajat ca
bibliotecar la o mică bibliotecă în apropiere de locuinţa sa, unde a lucrat
până la pensie. Călătoreşte în Croaţia şi se întâlneşte cu Matvejevic.
Ultimul deceniu al
vieţii Koteski l-a petrecut într-o relativă izolare în casa sa din Skopje,
suferind de paranoia. În noiembrie 2000, cu şapte luni înainte de moartea sa,
reuşeşte să vadă selecţii din dosarul său. Din cele peste 300 de pagini rezultă
că a fost obiect de cercetare în cursul a cel puţin 40 de ani de viaţă. Ultimul
document din dosarul tatălui meu este din anul 1988, dar nu avem nici un motiv
să credem că urmărirea nu a durat până în 1990. Dacă (pe drept sau nu)
considerăm că urmărirea tatălui meu a încetat în anul 1990, atunci urmărirea a
durat 42 de ani. Dacă a continuat (cu întreruperi) până la moartea sa, atunci
tata a făcut obiectul urmăririi de către poliţia secretă timp de 53 de ani,
nici mai mult, nici mai puţin. Moare la 12 iulie 2001 la Skopje, în cercul
familiei sale restrânse.
Biografiile „unui unu“
Oblivium, este ceea ce
şterge.
Ce anume? Semnificantul ca atare.
Lacan
Ce anume? Semnificantul ca atare.
Lacan
Apoi există acele
biografii care nu sunt biografii; biografii alcătuite din amintiri instinctive,
acelea în care te-ai constituit ca „un unu“ (primul semnificant că, de exemplu,
am îndrăgit un animal), şi apoi există „un două“, când mă poziţionez acolo unde
este suma, nu la nivelul lui „unu” ci la nivelul „unui două”. Unde deja începe
să funcţioneze ceea ce este scrierea care străpunge nevinovăţia hârtiei…
În locul acela unde este
„un unu“, locul meu, al copilului său, există nişte fragmente de amintiri,
izolate, introiecţii care (deja) adăpostesc toate sensurile şi toată munca
asupra reconstrucţiei. În acel loc se poate vedea cum mă privesc, dar nu mai pot
să văd. Acela este locul care vorbeşte dintr-un punct care nu mai poate să-şi
amintească. Acela este locul pierderii, unde se produce schimbarea fantasmelor
cu realitatea, ceva ireductibil, ceva care poate funcţionează ca şi acel
semnificant iniţial reprimat. Deci, din locul acela al „unui unu” iată câteva
amintiri.
Tatăl meu, şi acela e
omul desemnat în Enciclopedii cu numele de Jovan Koteski, îi citeşte copilului
său poezia „Doi marinari la ţărm” de Lorca. Şi îi tălmăceşte poezia,
explicându-i că aceştia nu sunt doi, ci unul şi acelaşi marinar, dar unul din
el continuă să străbată cu corabia toate mările lumii, iar celălalt din el a
rămas într-un port din Asia la femeia pe care o va iubi toată viaţa.
Ce-a de-a doua amintire,
alt fragment. Tata a cumpărat un tablou. Pe el este o vază cu trei flori, în
stilul lui Picasso. Trei mâini ţin vaza. "Nu-i nimic de capul tabloului,
pot să desenez unul mai frumos", spun, iar eu sunt copil. Tata zâmbeşte,
spune să iau o hârtie şi să încerc. Mă duc în cameră şi desenez acelaşi tablou
din amintire. Ii arăt foaia, tata îmi spune că am desenat acelaşi tablou.
"Dar mai frumos." "Da (zâmbet), dar toată treaba nu e să
desenezi acelaşi tablou, ci să desenezi tabloul tău, aşa cum pictorul l-a
pictat pe al său"…
A treia:
tata sună în vinerea aceea la uşă. Este deja al doilea an de când nimeni nu ne
mai sună la uşă. Sunatul este o mişcare de ameninţare,… în închisoarea de
dincoace de închisoare... În vinerea aceea, am deschis uşa şi m-am uitat la
tata, întors neanunţat din arest, eliberat de urgenţă, în dimineaţa aceea, în
haine de puşcăriaş, n-a ajuns să le dezbrace, tot ce a gândit în acel moment,
în acea dimineaţă, a fost că trebuie să ajungă mai repede acasă. Nu înţeleg că
între timp în locul marii mele iubiri s-a născut o mare şi agasantă ură. Primul
meu impuls este să îi închid uşa în faţă. Pentru ca toţi să continuăm să trăim
în închisori, fiecare într-a lui. Nu înţeleg că, dacă ar fi ştiut să mă
iubească un pic mai puţin, dacă aş fi ştiut doar un pic mai mult să înţeleg ceea
ce ni s-a întâmplat, nu ar fi trebuit să îl urăsc atâta cât l-am urât din
momentul în care a dispărut. Orice dragoste devine autosuficientă. Dragostea
din timpurile sistemelor sângeroase, la fel. Nu eşti pregătit pentru pierdere.
Eu nu am fost...
Ce-a de-a patra amintire:
tata în casa care se dărâmă de nevoi şi foame. Tata în 1994, se întoarce de la
lucru şi din obişnuinţă întreabă dacă l-a căutat cineva. Nimeni?
A cincea: Fratele
meu şi-a dat examenul de absolvire, acum e licenţiat în fizică nucleară. Tata
beat iese din casă cu lucrarea de diplomă a fratelui meu să caute bani, fratele
meu trebuie să se întoarcă la Belgrad, va lucra la Institutul de Fizică
Nucleară de la Vinča, e şi un reactor nuclear stins acolo. Tata se întoarce şi
aruncă 400 de mărci pe masă. Se clatină. "Şedeam într-un grup de oameni
tineri, oameni de afaceri, Jasna. Unul din generaţia mea şede acolo...îmi
strigă, băi Jone nu te fă de râs, vino măcar cu mine, nu sta la masă cu copiii…
Şi apoi a văzut, şi când a scos copilul ăla să numere, … 100, 200, 300, 400,…
l-am oprit; destul, i-am zis, o să ţi-i dau înapoi, iar el mie: Unchiule Jonče,
dacă mi-i dai înapoi, o să te bat. Dar eu o să i-i dau înapoi şi de asta îi
strig, bate-mă, dar eu o să ţi-i număr în mână cum faci tu acuma”. Se clatină
cu caietul albastru "Lucrare de diplomă, candidat: Vasil Koteski,
Facultatea de fizică, 1994", se aşează pe un vraf de cărţi, vraful se
prăbuşeşte, dar tata încă mai strânge caietul „Lucrare de diplomă”….
A şasea: Procesul morţii
lente. Un om, cu care fac cunoştinţă din întâmplare la o conferinţă, mă
solicită pentru un proiect oarecare. Nu avem bani şi lucrez orice. Timp de
câteva luni mă tot convinge să merg la Budapesta unde predă, mă înscrie la
universitatea lui, mă primeşte să locuiesc cu familia lui, îmi deschide porţile
bibliotecii lui, mi-l dă pe Foucault şi disidenţii ruşi, citesc tot ce nu are
nicio legătură cu studiile mele. Evit să mă întorc la Skopje, chiar şi pentru
vacanţă, oraşul îmi inspiră aceeaşi greaţă ca şi atunci când am fugit din el. Cu
câteva zile înainte de sfârşitul acelor studii, profesorul îmi arată dosarul
gros al bunicului său. Profesorul meu este, în esenţă, nepotul unuia dintre
principalii codoşi comunişti ai Ungariei. Acesta e felul lui de a-şi plăti
datoria. După mine, în casă s-a mutat o fată care fugea din Belgradul lui
Milošević. Şi ea trăia fără bani, şi ea citea cărţile pe care i le dădea
profesorul nostru… Ne-a ajutat să găsim un vocabular cu care să ştim să ne
explicăm lucrurile care se petrec în timpul nostru istoric… În ultima
dimineaţă, în trenul de la Budapesta la Skopje, pentru prima dată după mulţi
ani am simţit o fericire nemăsurată că mă întorc acasă, cu un veac întreg
înapoi la tatăl meu. Da, era copilul unui fost codoş comunist.
Tata, cu o zi înainte de
a muri. "Această casă nu e casă. Şi ne-am străduit. Uite, mama ta a pus
aici un tablou, şi aici flori, şi rafturile acestea. Minunat. Dar asta nu este
casă. O să mă înţelegi, nu? Fiecare trebuie să meargă acasă. Eu acum trebuie să
merg acasă...”
Biografiile „prietenilor”
Voi vreţi să
cântaţi la mine, vreţi să aflaţi cheia mea, vreţi să-mi smulgeţi din inimă
taina; aţi vrea să răsun de la tonul cel mai de jos şi până în vârful gamei
mele. Şi iată acest mic instrument în care este o voce minunată şi tonalităţi
vaste, dar totuşi voi nu puteţi să-l obligaţi să vorbească! La toţi dracii,
credeţi că la mine se poate cânta mai uşor decât la un flaut? Puneţi-mi numele
oricărui instrument; puteţi să mă atingeţi, dar nu puteţi cânta la mine.
Shakespeare
Shakespeare
Şi apoi, desigur, există
biografiile sigure. Acelea de obicei le scriu aceia care îţi zâmbesc şi ţin
cuţitul la spate. Prietenii tăi, poeţii şi scriitorii macedoneni ….
Când în noiembrie 2000
tatăl meu mi-a arătat pentru prima dată dosarul, era cu doar câteva luni
înainte de a muri. Atâta timp am avut, timpul pentru împăcare. Unii dintre noi,
copiii de deţinuţi politici, nu au nici atâta noroc. Primul lucru pe care mi
l-a arătat a fost rubrica: "Colaborare cu organele de Afaceri Interne: nu
a avut!" Iar apoi le-a citit pe acelea 300 (din nu se ştie câte) pagini,
pe care i-au permis să le vadă din dosarul său şi să le aibă, cu doar câteva
nume, cu jumătate din pagini şterse cu markerul, ca să constate ceea ce a ştiut
o viaţă întreagă. Că cel puţin 42 din viaţa sa de 69 de ani a fost urmărit. Şi
apoi am înţeles că paranoia nu era paranoia, că frica nu era un lux iraţional,
ci o stare superioară de conştienţă. Şi apoi citeşti, te doare, dar măcar ştii
că nu eşti nebun.
Când tatăl meu a ieşit
din închisoare, i s-a întâmplat să-i întoarcă spatele cei mai buni prieteni,
decanii literaturii noastre, cei ale căror opere constituiau lectura noastră
şcolară. Acelaşi lucru i s-a întâmplat întregii mele familii. Înţelegem, le era
greu, nu ştiau cum să salute fără să-şi dăuneze. Îi înţelegem, dar să ne
înţelegem, niciodată nu îi va înţelege poetul şi copilul din tatăl meu,
deoarece pentru acel copil, aceste mecanisme nu pot fi înţelese. Şi în numele
acelui copil care nu i-a înţeles, în numele tatălui meu care nu mai este, am
doar un lucru să le transmit, prin intermediul textului rapperului croat Edo
Maajka: Futu-vă mama voastră...
Când tatăl meu mi-a
lăsat dosarul, la început întrebarea de bază pe care o aveam nu era cine, cum
şi de ce, ci o întrebare de cu totul altă natură, o întrebare de
infrastructură. Cum arăta concret această maşinerie? Cine a dactilografiat
pagina asta? Cum o chema pe dactilografa aceea? Cine a făcut greşeala asta de
tipar? Oare această scăpare e un semn minim de sănătate? Cine l-a ascultat pe
fratele meu în timp ce îşi stabilea antrenamentul de atletism? Ce rost avea
informaţia asta? Merita? Cum îl chema pe telefonist? Oare când transmitea
„informaţia” acel turnător concret, scriitorul, cel ale cărui opere le citeam
ca lectură obligatorie, avea sentimentul că face ceva util? Cum arăta
„informatorul”? Ce a mâncat în dimineaţa aceea? Cu ce cuvinte şi-a trimis
copiii la şcoală? Oare cu banii pe care îi primea pentru activitatea sa
clandestină, a făcut din copiii săi oameni fericiţi şi buni? Deoarece, dacă aşa
a făcut, măcar asta e un fel de consolare cosmică.
Tot mai târziu, în timp
ce aştepţi autobuzul, deodată îţi vine şi o întrebare personală. Mie mi s-a
întâmplat autobuzul acesta într-o dimineaţă. Când mi-a devenit clar că aparatul
acela de ascultare a fost instalat la noi acasă în perioada când i-am spus
primul alo primei mele simpatii. El a fost un secret pentru toate prietenele
mele, dar nu şi pentru structura statală. Dacă aş avea de ales, nu mi-aş fi dorit
să fie aşa. Dacă fratele meu ar fi avut de ales, nu ar fi vrut să fie aşa. Dar
vedeţi, noi nu am avut de ales.
Acestea sunt lucruri
fundamentale şi sunt foarte importante. Nu se poate urmări o naţiune întreagă
fără niciun fel de consecinţe şi apoi să se aştepte de la acea naţiune să fie
normală. Nu se poate, apoi, într-o dimineaţă, să i se spună: trebuie să intrăm
în Europa, n-aveţi voie să treceţi strada pe roşu. Ei au călcat cu tractoarele
lor toate coordonatele intime ale vieţilor noastre omeneşti, trecând de fiecare
dată şi obligatoriu pe roşu, au trecut de toate semafoarele intimităţii
omeneşti, iar apoi cer de la noi să ne oprim la verde şi să fim loiali
convenţiilor lor.
Şi exact de aceea,
pentru că generaţii întregi de copii de foşti deţinuţi politici tac ca şi mine,
tocmai de aceea această atotputernicie este faptic posibilă, cu toate că nimeni
niciodată nu o să le dea şi nu o să aibă de unde să le dea legitimitate… Una
din problemele fundamentale ale statelor post-comuniste este crearea unor mecanisme
prin care să facă vizibilă această pagină a trecutului lor, suferinţa unor
întregi generaţii şi moştenitorii victimelor în reglările de conturi politice.
Violenţa culturii macedonene
Da, într-adevăr
sunt numai un călător, rătăcitor pe acest pământ.
Voi oare sunteţi ceva mai mult?
Goethe
Voi oare sunteţi ceva mai mult?
Goethe
Deci, "biografia
prietenilor", cea pe care colegii tăi, scriitorii şi poeţii macedoneni, au
scris-o despre tine, în lungile decenii între anul 1960-1990, fără să ştii de
ea…. Ce-au reuşit aceste condeie profesioniste şi creative să scrie în genul
„biografie", pe tema: "un rătăcitor prin această lume", în toate
aceste decenii?
Dosarul tatălui meu
demonstrează pe ce principii era construită strategia de control în sfera
culturii, în anii dintre 1960 şi 1990. Când părăseai casa, erai urmărit. Pe
străzi se învârt cadre de conducere, angajaţi comunali, poliţişti,
colaboratori, informatori, angajaţi ai UDBA, prieteni, dar nu poţi să
desluşeşti cine e cine. Eşti legat de locul tău, locul tău are nume, iar în
cazul tatălui meu acest nume este "Intimistul". Eşti intimist, şi
astfel extrem de suspect. N-ai de ce să fii „intimist” în 1961, când toţi
ceilalţi sunt angajaţi social.
Prin dosarul tatălui meu
defilează o paradă îngrozitoare de poeţi, literaţi, oameni întâmplători şi poliţişti,
vii şi morţi. Lumea dosarului tatălui meu e lumea combinaţiei obscene între
poeţii macedoneni şi poliţişti, care deseori se contopesc în una şi aceeaşi
persoană. Este o lume în care nu ai coordonate stabile ale prieteniei.
Majoritatea „prietenilor”, colegilor şi scriitorilor sunt acolo ca să strângă
cercul în jurul ţintei lor. Fiecare şi totul este numai ureche.
Din dosarul tatălui meu
îmi este clar că tipul de control care se exercita asupra lui se baza pe un
sistem de permanente rapoarte, liste şi note informative. Informatorul îi
prezintă raportul ofiţerului, iar ofiţerul trimite acest document la trei alte
foruri: registrul de informaţii, secţia DB (Securităţii Statului, n.tr.) şi la
mapa pentru raportul legal. În ianuarie 1988 în casa tatălui meu a venit
persoana X pentru a exprima "urări şi felicitări cu ocazia anului
nou". Conţinutul acestor felicitări a fost transmis la TREI alte foruri.
Notele informative leagă
centrul (capii UDBA) cu periferia ("prietenii" tatălui meu). Puterea
se distribuie într-un mod exclusiv, cu o corectă organizare ierarhică, până la
forul cel mai de jos, la codoşul final, care notează fiecare emoţie a celui
urmărit. Această notare merge până la situaţii tragicomice. Într-un document al
unui informator din aprilie 1961, tatăl meu, în timp ce ia prânzul, se plânge
"prietenului" că e nemulţumit de sistem, X "bine
intenţionat" îi aminteşte tatălui meu că lui personal îi este bine şi că
nu are de ce să se plângă. Deodată apare "răsturnarea de situaţie".
Citez din dosar: "Jonce pe neaşteptate iese din local deoarece o persoană
trecea (şi) pleacă să vorbească cu aceasta." În traducere asta înseamnă că
tata s-a ridicat ca să se salute cu un alt prieten. Şi ăsta e deja un motiv
suficient de alarmă pentru structura ierarhică. O notă operativă solicită să se
vadă cine este cel salutat şi acesta să fie probabil o nouă ţintă pentru
urmărire. Această structură solicită numele „real” al fiecăruia cu care te-ai
salutat, solicită numele „real” al criticilor tale permanente la adresa sistemului,
al plusului tău de raţiune, al sensibilităţii tale poetice, al „bolii” tale.
Dacă aţi trăit viaţa
tatălui meu între anii 1960 şi 1990, turnătorii voştri sunt întotdeauna lângă
voi. Puterea apare sub multe feţe. Dar acestea nu şed la masa de alături, nu
trag cu ochiul de după un ghiveci de flori, nu se prefac că citesc ziarul în
hol. Acesta nu este un film. Aceasta este viaţa voastră, iar informatorii sunt
cei mai apropiaţi prieteni şi colegi ai voştri, scriitorii macedoneni. Ca toţi
oamenii de pe lumea aceasta, şi voi vorbiţi cu prietenii voştri despre lucruri
care vă sunt importante, care vă dor, care vă bucură şi care vă neliniştesc.
Sunteţi un poet macedonean şi vă este important tot ce are legătură cu cultura
macedoneană şi cu instituţiile care o conduc, cu limba macedoneană şi cu
corectitudinea ei, cu satele macedonene pentru că pe ele le cântaţi în poezia
voastră, vă este importantă ideologia pentru că, precum orice poet de pe
această planetă, consideraţi că aveţi dreptul să reflectaţi asupra ei. Dar în
timp ce vorbiţi cu prietenii voştri, nu ştiţi că de fapt vorbiţi cu o fiinţă
hibridă, bicefală, care are o faţă de poet şi una de poliţist fără uniformă.
Cei mai buni „prieteni” ai voştri sunt întotdeauna alături de voi: în unele
documente sunteţi în vizită la ei, în altele sunteţi la restaurant, în cel
de-al treilea la club, în cel de-al patrulea la hotel, la vreo conferinţă, la
întâlnire, în maşina lor de serviciu, la bufet, în birou, al vostru sau al lui,
sau al ei. Toate locurile enumerate sunt locaţiile faptice din dosarul tatălui
meu.
Când veţi vedea această
difuzare a puterii şi penetrarea ei cea mai perfidă în lumea intimă, prin
intermediul prietenilor voştri, nu puteţi să nu vă întrebaţi unde e graniţa.
Unele prietene ale mamei mele, soţii ale poeţilor noştri, sunt de asemenea
demascate în dosar ca turnători. Unde se termină lista? Ce surpriză vă aşteaptă
în spatele markerului negru care acoperă celelalte identităţi?
Cât poate suporta o fiinţă vie?
Un ochi vede, iar
celălalt simte.
Paul Klee
Paul Klee
Tata a manifestat toată
viaţa conştienţa neliniştitoare că este urmărit. Într-o convorbire telefonică
transcrisă din 27.07.1987 tata i se plânge lui X că: De când exist încontinuu
împotriva mea se fac provocări şi o fiinţă vie atâta poate să suporte...o să-ţi
spun, o să te îngrozeşti… Însă cu cât vorbeşti mai mult, cu atât mai mult dai
de urechi surde şi cu cât te plângi mai mult, cu atât mai mult oamenii dau din
mână. Nu aveţi cum să aduceţi dovezi în sprijinul simţământului intim că
sunteţi urmăriţi. O parte din această structură obscenă a puterii este ca să
rămâneţi complet singuri. Ca să fiţi presat ca turnătorii voştri să rămână cei
mai buni „prieteni” ai voştri. Şi totuşi deşi avea un astfel de sentiment
neclar că este urmărit toată viaţa, când tatăl meu a deschis dosarul, a fost
frapat de scenariul kafkian, de gradul privirii omniprezente, de durata
urmăririi şi în final de sadismul celui ce urmăreşte.
Singurătatea este
scopul, e bine să fii singur. Ei vor face totul să rămâi singur, cum deja toţi
te-au părăsit. Când tatăl meu iese din închisoare, într-o notă operativă din
10.09.1987 se scrie „(A)m aflat că Jovan resimte deosebit de greu faptul că
este părăsit de toţi foştii prieteni. Momentan se simte din punct de vedere
psihic mai rău decât la închisoare.“
De multe ori am fost
întrebată cum a trecut tatăl meu prin persecuţia sa politică. Există ceva ce
ştiu unii care au trecut prin tortură. Un om care a fost supus unei torturi de
decenii, în unele momente devine numai durere. Durerea devine un obiect fără
atribute şi conţinut uman. Vă voi descrie cum arăta o zi obişnuită a tatălui
meu de exemplu în 1994, deşi toţi anii de dinainte şi de după au fost aceiaşi.
1994 înseamnă şapte ani mai târziu, şapte ani de când tatăl meu era deja liber,
de când aveam statul nostru, de când gândurile sale eretice nu mai erau
eretice, ci oficial acceptate.
Tatăl meu încerca să
doarmă ziua. Era de nesuportat pentru el să fie treaz când afară e lumină.
Pentru cine a trecut prin tortură, lumina e o problemă specială. Cine este
toată viaţa privit, el însuşi neprivind, cel care este obiect al informaţiei,
dar niciodată subiect în comunicare, se teme de lumină pentru că vizibilitatea
garantează funcţionarea puterii. Când era treaz, tatăl meu se plimba nervos
dintr-o cameră în alta. Acum intră într-o cameră şi imediat iese. Se opreşte pe
coridor să asculte ce face mama mea în bucătărie; bate la uşa camerei mele ca
să vadă dacă nu mi s-a întâmplat ceva îngrozitor, găseşte el un pretext de ex.
„citesc Ţvetaeva” şi fără să aştepte, la fel de repede iese. Ore întregi
tremură în spatele perdelei uitându-se la gunoierul care a decis ca următoarele
trei ore până la sfârşitul programului de lucru să şi le petreacă tocmai pe
trotuarul de lângă geamul nostru. Şi dacă nu e gunoier? Mulţi gunoieri în dosar
s-au dovedit "angajaţi ai UDBA". Se întinde să doarmă. Doarme
iepureşte şi la fiecare zgomot sare şi cere să i se explice ce s-a întâmplat,
vrea să vadă, să se convingă. Trăieşte de parcă în fiecare moment ar trebui să
vină un om de cea mai mare importanţă care să aducă cea mai importantă decizie
prin care să se materializeze profeţia vieţii sale. Un om care a suportat 40 de
ani de persecuţie politică îşi construieşte strategii de supravieţuire. Când
sună soneria, se gândeşte: cine e următorul care va fi chinuit? Dacă sună
cineva la uşă, se opreşte şi ascultă respiraţia celui ce sună. Abia îşi adună
curajul să se uite la broască. Chiar şi când îl cunoaşte bine pe cel care sună,
îl observă cu atenţie. Uneori pornesc să deschid, dar pentru el este o problemă
de viaţă şi de moarte să deschidă el uşa primul ca să nu mi se întâmple ceva
groaznic. Şi în final "A, Vera, pofteşte...Jasna e acasă".
Omul care a trecut prin
tortură, de când a fost toată viaţa urmărit, nu mai poate să se reconstruiască prin
identificarea cu persoanele cele mai apropiate. Aceasta e cea mai mare
deficienţă. Este vorba de o simplă prezenţă. Omul care a trecut prin tortură
dezvoltă un paradox imposibil, o întrerupere în reprezentare şi prea multe
reprezentări. Are un milion de imagini ale posibilităţilor oribile ale
sistemului şi imagini care nu poartă memorie. Acel om care a trăit tortura timp
de patru decenii este tatăl meu, poetul macedonean Jovan Koteski.
Cererea a fost aprobată!
Şi acum, din nou,
începe acea dezgustătoare tocmeală politicoasă,
unul deasupra lui К. îi oferă cuţitul celuilalt, iar acesta, din nou
deasupra lui К. i-l dă înapoi. К. acum ştia sigur că
datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul acela,
în timp ce trecea din mână în mână, plutea deasupra lui,
şi să se înjunghie singur cu el.
Kafka
unul deasupra lui К. îi oferă cuţitul celuilalt, iar acesta, din nou
deasupra lui К. i-l dă înapoi. К. acum ştia sigur că
datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul acela,
în timp ce trecea din mână în mână, plutea deasupra lui,
şi să se înjunghie singur cu el.
Kafka
Tatăl meu şi-a ridicat
dosarul în noiembrie 2000. Toţi care şi-au ridicat dosarele în anul acela,
ştiau că trebuie să semneze un formular. În formularul acela scrie textual
astfel: "În scopul protecţiei datelor şi informaţiilor despre
viaţa intimă şi privată cer ca întregul conţinut al dosarului să rămână secret
până la (100 de ani de la naşterea mea, iar în cazul tatălui meu era
trecut – nota autoarei) anul 2032, iar aceasta, în cazul în care
dosarul nu va fi distrus şi se va preda spre păstrare Arhivelor Republicii
Macedonia." Când semnaţi acest formular, urmează un sfârşit cinic. Jos
scrie că cererea „se aprobă“.
Vedeţi, groaza dosarului
poliţienesc nu constă doar în faptul că tatăl meu a trăit o viaţă în care
poliţia avea chipul celor mai apropiaţi prieteni ai săi. Groaza constă şi
într-o înaltă instanţă în numele căreia lumea lui este chiar mai strâmtă decât
lumea eroilor antici care strigă spre cer „Sufăr nedreptatea”. Omul elen suferă
pedeapsa cumplită care îi este impusă, fără să aibă vreo vină, dar când vrea să
ştie în numele cărei instanţe suferă, şi cerul şi pământul se răstoarnă pentru
ca el să vadă. Când Oedip vrea să ştie ce s-a întâmplat în trecutul lui,
martorul apare deja în următorul act.
Tatăl meu a aşteptat
timp de 40 de ani lungi să vadă. Şi când cu teamă a ajuns în faţa porţii UDB5 ,
în faţa porţii instanţei care l-a batjocorit întreaga viaţă, ca în faţa ultimei
consolări care o să-i dea posibilitatea atunci să vadă, serviciile UDB l-au
obligat să depună o cerere prin care roagă să nu-i fie niciodată îndeplinită
ultima speranţă. Prin formularul său tatăl meu trebuie să roage ca pentru
totdeauna să-i rămână nevăzut în numele cui a suferit. A depus o cerere ca
dosarul său să fie accesibil în 2032, iar între timp "de bună voie"
le dă un testament prin care le permite, dacă vor, să dea foc dosarului său.
Tatăl meu a vrut să vadă că nu era nebun când afirma că toată viaţa a fost
urmărit. Dar tot ceea ce în esenţă dorea să vadă era pentru ce bun s-a
întâmplat acest lucru. Şi a trebuit să citească faptul că cererea sa – ca
niciodată să nu vadă dezlegarea tragediei sale existenţiale - "se
aprobă"!
Tatăl meu, în rarele
sale momente de umor, numea dosarul său "biografia prietenilor".
Acesta este un tip de umor donchijotesc. Întâi zâmbeşti, apoi ţi se strâmbă
zâmbetul, iar în final înţelegi că zâmbeşti suferinţei. Acesta este umorul
unuia care a trecut nevinovat prin închisoare. Când primeşti un document care
atestă că eşti reabilitat, cu documentul acela poţi să te pozezi. Poţi să fii
cel mai bun poet al unei ţări, să te fi născut numai ca să-i cânţi frumuseţea,
glasul ei de aur, să cânţi pământul de sub picioarele sale. Poţi să fi scris
cea mai frumoasă poezie a unei generaţii despre dragostea neîmplinită,
"Ana", dar ea nu va deveni niciodată lectură şcolară deoarece pentru
aceşti prostănaci şi părul Anei este controversat. După ce ai trăit pogromul
epocii tale, în care colegii tăi ţi-au scris biografia fără să le-o comanzi,
tot ce-ţi rămâne este să trăieşti fiecare zi în parte, ce ţi-a mai rămas din
viaţă, realitatea kafkiană a cotidianului poliţienesc. Şi până la infinitul
însingurării tale pământeşti să repeţi versurile: "O prietenii mei, nu
există prieteni!" Totuşi, tatăl meu într-adevăr a plecat iertându-i pe
toţi. Cu o zi înainte de a muri, tatăl meu a spus că „merge acasă”.
Copiii de comparat
„Părinţii sunt scutul
dintre noi şi moarte. Precum marii artişti, ei nu au dreptul la vârstă...
Părinţii sunt cel mai intim lucru pe care îl avem. Dar când intimitatea
familială capătă dimensiunile unui scandal internaţional, aşa cum s-a întâmplat
cu noi, şi fără să vrei încep reflecţiile, amintirile, analizele...“
Erofeev
Erofeev
Era sâmbătă când am
decis să mă ocup cu această temă. Au trecut de atunci cinci ani. Am venit
împreună cu fiul meu (care tocmai se născuse) la mama, mama era tristă.
„Vorbesc despre Serile de la Struga, de tatăl tău nu pomeneşte nimeni.“
Probabil că m-am certat cu ea, am adormit de necaz. Cartierul copilăriei mele a
rămas sinistru pentru mine, acest lucru nu s-a schimbat niciodată. Şedeam ca o
proastă, de parcă de mine ar depinde tot, ştiam despre ce vorbea mama. Toţi
aveau o viaţă cu lumea, cu ei înşişi, vreun trecut de care se bucurau. Doar la
uşa mamei mele, trecutul şi lumea nu sunau, chiar şi noi înşine, când sunam,
sunam ca şi excluse din lumea aceasta.
Filosofia sacrificiului,
populară la sfârşitul secolului 20, nu-mi era necunoscută. Mă încadrez şi eu cu
această poveste de familie în acest lung şir? Oare nu am putut să strâng din
dinţi şi să spun ce-a fost a fost, pur şi simplu mergi înainte? Oare eram
traumatizată pentru că trauma devenise o atât de mare parte din mine sau tocmai
invers, pentru că mi-a rămas o temă „străină”, în timp ce alţii putrezeau prin
puşcării eu eram un copil cu note de zece, „normal”, oare această carte nu e
acelaşi lucru?
În final, unde se afla
generaţia mea? Ce se întâmpla cu generaţia mea intermediară, cu noi care eram
copiii sistemului aceluia şi părinţii acestuia? Care era însemnătatea faptelor
noastre, când cererea de confruntare cu trecutul era necesară din punct de
vedere al sistemului, corectă din punct de vedere al civilizaţiei şi importantă
din punct de vedere istoric, şi unde treceam de limita de la care începeam să
facem rău?
Fratele meu s-a dus în
armată cu două zile înainte de a fi arestat tatăl meu; în aceeaşi dimineaţă
când tatăl meu a plecat la închisoare, eu am început liceul. În câteva zile
ne-am repartizat în trei instituţii, relativ înrudite între ele. Când s-a
întors din armată, fratele meu a ales o viaţă orientată către viitor. Un
psiholog, cu care am vorbit ani de zile mai târziu, m-a întâmpinat la o
întâlnire cu prima mea dilemă intimă „de puşcăriaş”, când m-a întrebat: „Tatăl
tău a ieşit din închisoare în 1987, fratele tău în 1986, tu când ai ieşit?“
Fratele meu are o
scrisoare, am dat-o Arhivelor Naţionale. A scris-o în timp ce îşi satisfăcea
stagiul militar în ЈNА6 la Mostar, Bosnia, tatălui meu care îşi
executa sentinţa la Skopje, Macedonia. Acolo e explicată toată copilăria
noastră într-o propoziţie, tot ce fratelui meu nu-i plăcea şi dispreţuia la
tatăl meu, şi tot ce a înţeles de când tata a plecat la închisoare.
Fratele meu, astăzi,
studiază atomii, a devenit specialist în fizică nucleară, nu locuieşte în
Macedonia. Într-o dimineaţă (venise în permisie, avea 18, iar eu 14 ani) în
timp ce tatăl meu era la închisoare, fratele meu mi-a spus că a venit vremea
despărţirii noastre, că nu îmi va mai recomanda cărţile pe care trebuie să le
citesc şi filmele la care trebuie să mă uit. Că pleacă pe calea sa, că eu va
trebui să o aleg pe a mea. Am fost de acord, nu aveam de ales. Fratele meu,
astăzi, studiază atomii pentru institutele din Belgrad şi din Berlin. Fizica şi
metafizica sunt strâns legate pentru el, îl interesează viitorul şi spiritualitatea,
şi nu trecutul. Eu am rămas cumva cu temele de familie. Închisoarea ne-a
catapultat în două direcţii diferite, în mod inconştient am ales fiecare să
continuăm una din cele două teme ale tatălui nostru.
În scrisoarea către
tatăl meu, fratele meu a explicat atunci ceea ce eu niciodată nu am reuşit,
deşi mai târziu am trăit intens toate acestea. Dacă tatăl meu nu ar fi mers la
închisoare, probabil mi-aş fi dedicat viaţa altuia. Nu am ştiut nici o
scrisoare adevărată să-i scriu tatălui meu la închisoare, atuncea. Scriam câte
note de zece am. Cât îmi lipseşte şi cum am petrecut revelionul. Acestea erau
scrisorile mele. Mai târziu mi-am amintit de Freud „Ce nu se poate face
zburând, trebuie făcut şchiopătând“.
Iar aceasta este
scrisoarea fratelui meu. Tot ceea ce întotdeauna am vrut, dar niciodată nu am
reuşit să-i spun tatălui meu, au fost aceste rânduri:
„Dragă tată!
Iată că a trecut destul de mult timp de când nu ne-am văzut şi
de aceea m-am hotărât să scriu această scrisoare. Aş fi făcut acest lucru deja
de mult, dar am aşteptat să vin în permisie, ca să încerc să te găsesc şi să
discutăm toată această chestiune. Într-adevăr am venit la Skopje (în perioada
21.03- 25.03), dar încercarea mea de a te contacta nu a reuşit. Nu îmi rămâne
altceva de făcut decât să încerc prin cuvinte să-ţi explic care este părerea
mea despre întreaga situaţie care s-a creat.
Deja acum cinci-şase luni când am aflat pentru prima dată, am
fost cu desăvârşire convins de nevinovăţia ta. Cunoscând bine ideile şi
punctele tale de vedere (pe care, de altfel, în mare măsură mi le-am însuşit şi
eu), ştiam că tot ceea ce ai făcut, porneşte din intenţii profund umaniste.
Eram convins că nu eşti amestecat în nici un fel de acţiuni teroriste, deoarece
ştiam că niciodată nu ai justificat terorismul nici ca mijloc nici ca scop.
Orice om, care câtuşi de puţin te cunoaşte, va confirma că în viaţă urmăreşti
un unic ţel – să-ţi ajuţi aproapele şi dacă îi dai ultima ta fărâmă de pâine în
caz de nevoie. Oricine s-a aflat măcar un pic în apropierea ta, trebuie să
recunoască faptul că lupta ta neîncetată împotriva nedreptăţii nu numai că nu
ar fi trebuit să te ducă la închisoare, ci ar fi trebuit să te ridice pe cel
mai înalt tron. Nu ştiu. Poate că unii gândesc altfel, dar ştiu că oricine
gândeşte aşa poate numai să te invidieze. Mulţi oameni, măreţi prin spiritul şi
opera lor, au fost la închisoare. Arată-le tuturor poltronilor, mediocrităţilor
şi rău-voitorilor că şi acolo ştii să fi un mare om. Iată şansa ta să verifici
cine ţi-au fost şi încă îţi sunt prieteni adevăraţi..
Mergând la Skopje, nu numai că nu eram speriat, ci dimpotrivă,
am fost mândru că îţi sunt fiu. Părerea oamenilor nu m-a interesat deloc, dar
am constatat repede că mulţi îmi oferă un deplin sprijin şi că şi ei sunt
convinşi de părerile tale corecte. Dacă printre ei au fost şi câte unii care
m-au privit cu milă sau răutate, eu prin aceste priviri am căpătat doar mai
multă putere şi statornicie.
Acum trebuie să recunosc că poate noi doi nu ne-am înţeles
suficient de bine în anumite perioade din trecut. Dar asta a fost numai pentru
că nu am fost capabil să înţeleg că pe un tată nu trebuie întotdeauna să îl
intereseze condusul maşinii, cumpărarea de mobilă pentru casă, sau, ca să nu
încep să enumăr, orice fel de alte lucruri pe care taţii mediocri le fac. Acum
înţeleg că nu este esenţial câţi bani câştigă cineva sau dacă a ratat vreun
film sau concurs televizat. Este de o mie de ori mai importantă dezvoltarea
spirituală a omului de care te-ai ocupat tu, iar sute de alţi oameni o neglijează.
Dar acum văd că tu nu eşti un tată submediocru, ci unul care se situează
deasupra mediocrităţii.
Ce să-ţi mai spun? Acum şi eu şi tu suntem în aceeaşi situaţie.
Ştiu cum te simţi, dar cred că o să rezişti. Am convingerea profundă că oamenii
îşi vor da seama de greşeală şi că în curând, în mod cert mai repede decât te
aştepţi, totul se va termina. Eu şederea ta acolo nu o percep ca pe o pedeapsă,
ci ca pe un test în faţa căruia viaţa îl pune pe om. Rezistă pentru că nu
oricine are o asemenea ocazie. Mulţi îşi petrec viaţa în atmosfera ermetică,
semiopacă a căminului lor care nu le permite să vadă mai departe de vârful
nasului. Niciodată ei nu îşi vor găsi adevăratul ţel şi nici sensul vieţii. Un
ţel adevărat nu îl au decât oamenii ca tine, creatorii şi ideologii, cei care
ţintesc spre universal, neglijându-şi propriile interese. Carieriştii,
păstrătorii propriului ego, nu merită nici măcar dispreţ. Poate într-o zi şi ei
vor înţelege că umanităţii i-a ajuns dezbinarea şi descompunerea fizică şi
spirituală. Poate vor înţelege că ridicându-se pe ei înşişi vor contribui la
binele general uman. Unii deja sunt conştienţi de acest lucru. Alţii deja simt
că îi aşteaptă ceva ce îi depăşeşte –cum a spus Tagore.
Ştiu că şi tu eşti astfel şi că eu îţi împărtăşesc ideile. Dacă
pentru aceste idei se merge la închisoare, poate şi locul meu este acolo. La
urma urmelor toată viaţa e doar un joc, o iluzie şi un nimic în comparaţie cu
veşnicia care aşteaptă!
Vasil.“
___________________________________
1 UDBA- poliţia
secretă a Iugoslaviei.
2 Judith Butler,
Antigone’s Claim: Kinship Between Life and Death, New York: Columbia University
Press, 2000, p. 24.
3 Dedinje
(Belgrad), Pantovcak (Zagreb) şi Vodno (Skopje) erau cunoscute cartiere ale
nomenclaturii comuniste din Serbia, Croaţia şi Macedonia.
4 Viktor
Jerofejev, Dobri Stalin, Beograd: Geopoetika, 2005, p. 50.
5 UDB- serviciul
de securitate naţională al Macedoniei actuale.
6 ЈNА- Armata
iugoslavă
Post a Comment